Iubirea şi iertarea, cheia spre Rai

    0
    315

    Este sigur faptul că nu poţi ierta dacă nu iubeşti şi nici nu poţi iubi dacă nu poţi ierta.

    Iisus a iertat chiar şi pe cei care l-au răstignit, ba chiar s-a rugat la Tatăl pentru iertarea lor. Sufletul nostru este bun şi iertător, dar personalitatea noastră nu ascultă de suflet decât atunci când pică pe acelaşi interes.

    Actul smereniei implică acţiunea sufletului. De fapt este starea de extaz şi de revelaţie a sufletului în faţa Creaţiei lui Dumnezeu. Nu îl iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-i iubeşti creaţia şi nu te poţi închina Domnului fără a te închina şi Creaţiei Lui.

    Pentru că locuim pe o planetă a lui Dumnezeu, respirăm oxigenul creat (prin procesul de fotosinteză) de plante, ne hrănim şi folosim animalele pentru hrana şi în ajutorul nostru, ne integrăm în Creaţie. Totul este strâns relaţionat. Că ne-am fălower proprietari pe averea lui Dumnezeu şi ucidem din inerţie sau distracţie, că defrişăm pădurile masiv, fără să ne gândim la consecinţe, că poluăm apele, care sunt elementul critical al planetei, o ştim toţi, pentru că participăm toţi la acest „spectacol” dezolant, zilnic.

    Dacă aţi fi Dumnezeu cum i-aţi pedepsi pe locuitorii unei planete care îşi distrug propriul habitat cu atâta înverşunare? De când ne-am emancipat, trăim virtual numai prin intermediul tehnologiei. Am uitat să ne bucurăm de natură, am uitat să privim cu ochi de copil cerul, un copac în floare, o poiană însorită, o apă limpede curgătoare.

    Moşii şi strămoşii noştri îşi lucrau pământul cu iubire şi cu rugăciune pentru rod. Cinsteau apa sfinţind râurile şi fântânile anual. Relaţionau cu ecosistemul şi cu Dumnezeu aşa cum noi nu mai ştim să o facem pentru că nu mai ştim să iubim. Nu este vorba de iubirea aceea establishedă pentru perechea ta, pentru copil sau pentru părinte, ci de acea iubire sacră, impersonală pentru tot ce a creat Dumnezeu. Iubirea de fapt este Creaţie şi Creaţia implică şi actul conştientizării şi cunoaşterii.

    Copacii sunt vii, fiindcă primăvara înfrunzesc, fac flori, frunze şi roade, cresc în înălţime şi grosime. Animalele gândesc şi sunt capabile să se sacrifice pentru a salva vieţi de oameni. Au dureri, frici, bucurii. Faptul că nu au vorbire articulată nu înseamnă că nu gândesc, că nu simt. Dar pentru că suntem grăbiţi şi „şlefuiţi” până la ignoranţă am preluat din mers ştafeta superficialităţii şi a lipsei de iubire de la cei ce s-au grăbit să-şi simplifice existenţa şi trăirea şi ne-au înregimentat în turma celor fără conştiinţă şi iubire. Că am greşit e clar, dar de ce persistăm în greşeală nu înţeleg…
    Ce vom lăsa moştenire generaţiilor următoare? O poftă de distrucţie, o lipsă a valorilor primordiale, o planetă poluată şi devastată de cataclisme produse de dezechilibrele noastre!

    Poate că Dumnezeu ne iartă, dar conştiinţa noastră o va face? Dar generaţiile viitoare care vor vedea o planetă vie şi verde numai în înregistrări? Ne vor ierta? Vor şti să iubească pe cei ce le-au distrus habitatul şi să-i ierte sau vor zice „ajută-mă Doamne să accept ceea ce nu pot înţelege”?
    Cred că a sosit timpul să oprim masacrele şi distracţiile ieftine cu animale şi defrişări masive, să ne iertăm pentru prostia şi uşurinţa cu care ne-am permis să distrugem Creaţia lui Dumnezeu, să încetăm să mai fim proprietari (oricum vremelnici) pe această Creaţie. Şi dacă se poate să ne şi iubim, înseamnă că am conştientizat şi că ne-am integrat în Creaţie şi nu mai luptăm împotriva ei, dându-ne nouă şi generaţiilor care vin după noi un exemplu şi o mare şansă.

    Până atunci, apără-ne Doamne de noi!

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here