Pentru că ieri a fost „dragobetele” rememorez împreună cu dumneavoastră, cititorii, 2 capodopere ale geniului lui Dumnezeu:
-Întâia Epistolă către Corinteni a sfântului Apostol Pavel,
-Sonetele lui Shakespeare
Întâia Epistolă către Corinteni a sfântului Apostol Pavel
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă solarătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făminimize bărbat, am lepădat cele ale copilului.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Sonete – William SHAKESPEARE
Sonetul XL (40)
Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.
De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea
şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!
Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme,
te iert cînd sărăcia mea o furi,
iubirii-i ierţi fărădelegea lesne,
mai greu fărădelegile le-nduri.
O, desfrînat ce schimbi în bine răul
nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonetul XLIX (49)
Veni-va vremea cînd cusururi numai
ai să-mi găseşti (dar oare va veni?)
iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai
deprins că judecata-ţi vei rosti.
Acele timpuri cînd străin vei trece
abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit
peste iubirile se va petrece,
abia mişcîndu-şi focul potolit.
Mă trag din calea clipelor acele,
lăuntrica-mi pustietate-o ar,
scot împotrivă-mi numai vorbe grele
şi-nreptăţesc cuvîntul tău amar.
Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere,
de vreme ce iubirea n-o pot cere.
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonet IX (9)
Ţi-e crewă ochi de văduvă să laşi
tu, cel care-n singurătate plînge?
O, de-ai să mori cumva fără urmaşi
ca o muiere, lumea te va plînge;
ea văduvită fi-va lăcrimînd
n-ai lăsat tipar în umbra zilei
şi nu poate, ca văduvă de rînd
să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei.
Vezi, tot ce-n by the use ofţă irosiri ne par,
cu chip schimbat în lume-şi află zborul,
ascuns se stinge-al frumuseţii har
şi îl destramă chiar tăinuitorul.
Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă
săgeţile spre sine sa le-ntoarcă.
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonet XIII (thirteen)
De-ai fi tu însuţi, vai, dar dragul meu
Îţi aparţii doar cât trăieşti aici;
Pentru apus fi pregătit mereu,
Din mândru-ţi chip un altul să ridici.
Doar astfel, zic, splendoarea de-mprumut
N-ar şti să-şi afle drumul stăvilit;
Vei fi din nou al tău, deşi pierdut,
Când mândru-ţi fiu în chip te-a moştenit.
Cine să-şi lase casa în declin,
Când truda lui o poate demn feri
De-al iernii anotimp aşa meschin
Şi de-ale frigului cărări pustii?
Vai, doar risipă; dragul meu, cum ştii,
Ai fost vlăcelebrity; şi tată ai să fii.
Sonet XXXI (31)
Ai inimile toate-ntr-al tău suflet,
pe care ecu pierdute le-am crezut,
domnesc în el iubiri cu dulce sunet
şi prietenii ce îi ştiam în lut.
O, cîte sfinte lacrime supuse
iubirea prea-curcernică mi-a smuls,
dau vamă pentru-atîtea vieţi răpuse
ce înlăuntrul tău poate au curs!
Eşti cripta-n care dragostea mea zace,
trofee străluctie-n ea văzum;
mi-a smuls din multele-i iubiri şi-n percent,
ce-a fost al altora i-al tău acum.
În tine-i văd pe toţi ce i-am iubit
şi tu, prin ei, întreg m-ai dobîndit…
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonet VII (8)
De ce-asculţi muzicile cu mîhnire?
(Nu bat război plăcerile-ntre ele),
de ce iubeşti ce ţi-i străin de hearthsau ţi-s mai drage, patimile grele?
Şi armonii ce-ţi par supărătoare,
nuntite într-adins sunt numai semnul
ce blînd te ceartă-n clipe solitare
că nu încerci să le deprinzi desemnul.
O strună-soţ şi-o strună-soaţă, iată
cum se-nţeleg şi fără grai şi-s parcă
bărbat, copil ori mamă îngrijată
şi-un singur cîntec să înalţe-ncearcă:
Vorbe-ntreite încercînd s-anime:
“Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime’..
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonet LXIV (sixty four)
Văd mîna timpului cum, crudă, sfarmă
bogatul preţ al vîrstelor tocite,
văd turnuri cum din temelii se darmă
şi bronzul-sclav rugina cum l-înghite;
Văd ocèanul cum îşi mînă turma
regatul ţărmurilor să-l devore,
ţărîna scade, apa îi va urma,
paguba-i spor, ori spor păgubitor e.
Cînd am văzut schimbările aceste,
splendori ce sunt lăsate să decadă,
ruina m-a-nvăţat a ei poveste:
Timpul cu el ne ia iubirea toată.
Doar moartea, gîndurile-mi tot dezmiardă
şi plînge numai ce va fi să piardă.
(trad. Gheorghe Tomozei)
Sonet XVII (17)
Cine-mi va crede versu-n care-nchid
tot harul ce te binecuvantaza,
desi el e mai mult mormant boltit
ce nici pe jumatate te pastreaza?
Ochii de-ar fi sa ti-i descriu si-n vers
sa trec intregul tau izvor de gratii
ca mint mi se va spune. N-au premers
nicicand pe-un chip, culorile din spatii
Si astfel sfoiegitele-mi hartii
vor fi batjocorite si-mi vor spune
ca tot ce esti, esti doar ce zugravi
poetu-n versuri cu scorneli nebune.
De-ar fi un prunc de-al tau, atunci in el
si-n versul meu ai sa traiesti la fel.
