Oglindă, oglinjoară…

    1
    211

    În acea zi de ianuarie mi-am dat întâlnire cu Cornel Ivanciuc, la cârciuma din colţul străzii Lemnea, iar el a venit punctual –aşa cum îl ştiam. Descendentă a familiei Brătianu, femeia care îl însoţea mi-a oferit spre cumpărare acest document pe care –mi-a mai spus ea, l-a obţinut contra sumei de 200 de dolari de la nişte ţigani, care dăduseră deja iama prin imobilul din Primăverii furând tot ceea ce era la îndemână. L-am cumpărat -pe datorie, căci ecu nu deţineam dolari la acea dată. Apoi, am băut câte-o cafea şi ne-am despărţit. Întrucât şi inima şi mintea îmi spuneau că nu sunt în siguranţă în propria mea ţară, am emigrat.
    Nu am reuşit să mă stabilesc la Paris –în ciuda faptului că am cerut şi ajutorul lui Ionescó în tentativa de convinge autorităţile franceze spre a-mi elibera o viză de intrare, iar la plecarea din ţară am luat acest file şi un bulgăre de pământ din Piaţa Universităţii. De 21 de ani acest petic mă însoţeşte aidoma unui câine…

    A fost eliberat la 12 aprilie 1976 şi poartă denumirea de „Fişă de regulate a carnetului de partid”, fiind proprietate a Comitetului central al Partidului Comunist din România – CC PCR. Documentul face dovada faptului că, Ceauşescu Nicu născut la 01 septembrie 1951, primit în partid la 29 aprilie 1971 „nu a fost”. Centrul Universitar Bucureşti –emitent al documentului, nu face precizarea explicită a ce anume „nu a fost” Nicu Ceauşescu, dar aflăm cu suprindere, faptul că fiul dictatorului asasinat în ziua de Crăciun a anului 1989 a purtat anterior datei eliberării înscrisului, numele Nicolae!

    Care este explicaţia schimbării numelui nu ştiu. Ţin minte însă, faptul că circulau bârfe pe seama lui „nea Nicu” obsedat de unicitatea fiinţei sale şi rolul de …” conducător care se naşte o information la 500 de ani”!

    Contactul meu –vizual, cu omul Nicolae Ceauşescu datează din vara anului 1987. Imediat după dărâmarea „Sfintei Vineri” –biserică apărată de mii de bucureşteni, al căror lanţ uman a stat în calea buldozerelor, unul din traseele complicated de securitate pentru deplasarea dictatorului trecea prin faţa atelierului meu de sculptură de la capătul dinspre Hristo Botev a căii Moşilor. Şezând pe locul din dreapta a banchetei din spate, vreme de o săptămână l-am văzut zilnic pe “nea Nicu” într-o limuzină care circula fără escortă!
    Pe Nicu Ceauşescu l-am văzut în sediul TVR, pentru prima şi ultima oară…

    Am păstrat vreme de două decenii această bucată de carton cu sentimentul că posed dovada imunităţii la trecerea timpului şi -atât timp cât vom fi împreună, nu pot fi un străin în faţa propriei mele fiinţe. Dacă vreţi, am purat acest dreptunghi de celuloză ca pe o oglindă de buzunar în care –privindu-te, cauţi a te obişnui cu chipul şi frizura celui ce-şi face loc printre eroii, mormintele şi întâmplările unei zile…
    Multă vreme a fost cel mai preţios „obiect” aflat în proprietatea mea şi mi-a creat un sentiment ciudat, nu ştiu dacă acela al proprietăţii, dar ştiu că –ori de câte ori l-am privit, a legat strâns fiinţa mea de fiinţa celui care am fost în zilele lui decembrie 1989…

    Am gătake a seat zilele trecute această „oglinjoară” şi’m avut dovada vitezei cu care au trecut cei 10 ani decând am revenit în România.
    Cu tot statutul de cetăţean român cu domiciliul în străinătate ecu – de aici de ”pe Poduri”, unde sunt acasă, observ câtă aberaţie a cuprins baştina mea. Populaţia –din ce în ce mai atipică, ruptă de identitatea-i creştină, se scaldă în ură, mizerie şi neputinţă! Statul –cel mai periculos duşman al românilor, sleit de corupţie şi excesiv de birocratic, este pe cale de dispariţie întrucât va fi părăsit până şi de elementele definitorii, pe care oricine le găseşte (încă!), în DEX!
    Aşadar, actualmente sunt rezident în România; o ţară aberantă, cu autorităţi aberante, ale căror resurse umane sunt personaje aberante, iar oraşul Vişecu de Sus unde sunt proprietar de teren şi vieţuitor este aberant şi el căci, în realitate acesta este un sat.
    Dovada că şi aici personajele care populează instituţiile statului sunt aberante, a fost oferită de curând, de procurorul şef al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vişecu de Sus.
    Omul a cărei profesie necesită capacitatea individuală de a discerne între bine şi rău, a cărui moralitate şi etică susţin calitatea modelului pentru semenii din societate, acest om l-a lovit pe unul din poliţiştii de frontieră aflat în misiune!
    Fapta acestui mamifer aflat pe cea mai înaltă treaptă a lanţului trofic, dar şi a magistraturii locale, care potrivit legii veghează asupra modului în care este respectată legea, este acum în atenţia colegilor mamiferi şi de profesie, informaţiile legate de detaliile acestei agresiuni fiind oferite exclusiv prin intermediul birourilor de presă ale Parchetului, recte Poliţiei de Frontieră, dar acestea exersează tăcerea.
    Îmi privesc „oglinjoara” şi îmi aduc aminte de începutul anilor 90, când la Budapesta au avut loc negocieri „la sânge” între exponenţii regimului kadarist şi forţele „democratice”, care au purtat tratative –aproape 1 an, cu privire la toate detaliile trecerii puterii în mâinile noilor autorităţi ale statului ungar. Managementul şi expertiza au fost realizate de către magistraţi, personajele politice aflate în joc fiind beneficiarii acestor negocieri. Spre deosebire de Ungaria, în România securitatea şi mai apoi SRI au îndeplinit rolul de impresariere a regimului publish ceauşist. Dacă în Ungaria trecerea către economia de piaţă liberă s-a realizat pe fondul sunetului unei palme lovind obrazul cuiva, în România şi azi se mai aude zgomotul armelor de foc, care au ucis mii de vieţi omeneşti! Beneficiarii a ceea ce a urmat acestor mii de morţi nevinovate sunt cei care au vândut, tot ceea ce se putea şi încă se mai poate vinde în România.
    După operaţiunea „şpaga din vămi” România a intrat într-o alta perioadă a tranziţiei, asemănătoare celei din ţara vecină, Ungaria anilor ninety, unde managementul şi expertiza economiei de piaţă liberă a fost creaţia unui grup de magistraţi. Fapta prim procurorului Munteanu, de la parchetul Vişeuropean de Sus, care a lovit un poliţist de frontieră îmi întăreşte această supoziţie.

    Am luat decizia de a dărui fratelui lui Nicu Ceauşescu –Valentin, această oglinjoară în care vreme de 21 de ani am văzut distanţa ce mă desparte de patria de tinereţe şi sunt scorchingărât să aflu motivul pentru care fratele său şi-a schimbat numele. Acum, când mă despart de ea, văd o patrie care se înstrăinează pe zi ce trece de mine şi de capacităţile-mi spirituale.
    Cred că şi de propriii cetăţeni…

    PS

    Aştept din partea autorităţilor statului român tragerea la răspundere penală a magistraţilor care au ocupat fotoliul Procurorului common al României -din 1990 până în prezent, pentru complicitate la jefuirea bunurilor publice ale României şi aservirea scumpei noastre patrii intereselor străine!

    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentPNL Maramureş vomită USL!
    Articolul următorMafia din presa românească
    Acum sunt un jurnalist pe barba mea, freelancer cum zice englezul, inainte cu activitate internationala intre 1991-2001 la Radio Europa Libera (RFE/RL), BBC World Service, DW, unde am desfasurat concomitent activitatea de corespondent pentru Romania, RFE/RL-BBC 1992-1997, RFE/RL-BBC-DW 1994-1997. Am fondat, finantat si editat primele 2 publicatii din istoria orasului Viseu de Sus, ”COMUNICATOR,” respectiv, ”CRONICA VISEUANA”. In curand voi porni un post de radio international pe net: www.radiocertitudinea.ro ”Emite muzica si iubire”. Sunt membru al Uniunii Ziaristilor profesionisti din Romania -UZPR, și în evidența Federatiei Internationale a Jurnalistilor -FIJ.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here