Cel mai frumos crăciun din viaţa mea …

    1
    312

    În primăvara anului 1984 am luat parte la sfinţirea bisericii din Ieud. Câteva zeci de mii de oameni au fost în acea duminică să vadă pe mai marii prelaţi ai Ardealului, dar mai ales să îl asculte pe Ioan Alexandru, probabil cel mai înduhovnicit dintre mirenii pe care i-am cunoscut.
    Părintele Ioan Marcu, ctitorul „catedralei din munţi” –cum i se mai spune bisericii de piatră din Ieudul Maramureşului, a încuviinţat să cioplesc o troiţă şi, la mai puţin de o lună după aceea, m-am pus pe treabă ajutat de nea Gheorghe, clopotarul.
    Căsnicia mea era în impas şi prin această lucrare doream să înduplec pe Domnul să îmi salveze copila de creşterea fără un părinte; de aceea, pe troiţă scrie că este donată de Maria Louisiana Şerban.
    Într-una din dimineţi, mătuşa Ileana care avea grija hrănirii mele mi-a spus că au venit peste noapte în sat, părintele Ignătescu şi poetul Ioan Alexandru, cărora tare mult le-a placut cioplitura şi proporţiile acelei cruci, că ar fi vrut să mă cunoască, dar întrucât părintele Ignătescu pleca spre l. a., unde era parohul bisericii ortodoxe, nu au mai avut timp a aştepta dimineaţa şi porniseră la drum.
    Căţiva ani mai târziu, la Bucureşti, într-o geroasa zi de ianuarie, marele poet Ioan Alexandru mi-a dăruit 2 nuci, din acelea mari şi mi-a mărturisit că poezia „Imnul Crucii” i-a fost inspirată de troiţa de la Ieud.

    În toamna anului 1984, după divorţ, m-am mutat la Bucureşti. Am lăsat troiţa culcată la pământ căci, eu nu ştiam a face draniţă, iar fără acoperiş nici o casă, darămite o troiţă nu poate fi ridicată. Cu precise 1 an înainte de moartea sa părintele Ioan Marcu a ridicat către cerul de deasupra vieţii mele şi a satului acea troiţă, lângă care, plânsul meu are întotdeauna lacrimi…
    La trustul „Carpaţi” m-a adus sculptorul Ion Mândrescu. Pe strada Luigi Galvani, în locul unde cândva se aflau garajele CC al PCR au fost amenajate atelierele de cioplitorie, unde am ajuns şi european. Peste 200 de pietrari şi sculptori şi vreo 2 duzini de şlefuitoare lucrau pentru restaurarea Palatului Cotroceni, a Foişorului de la Sinaia, iar mai pe urmă pentru Casa Poporului. Ceauşescu a dat ordin să fie aduşi din toata ţara cei mai titraţi şi experimentaţi specialişti în artele decorative, aşa că cei mai bine de 2 ani petrecuţi acolo au contribuit la desăvârşirea cunoştinţelor mele de cioplitorie şi montaj. Chiar dacă nu are nici o legătură cu sărbătoarea crăciunului, mi-am amintit una din întâplările din strada Galvani…
    Nea Panait generation un buzoian de vreo 63 de ani, recunoscut ca urmaş al marelui Vanvacas, grecul, cel care a ciolpit Arcul de Triumf din Bucureşti, un bărbat uscăţiv, pirpiriu, nu prea vorbăreţ, dar politicos şi modest. Când intrai la el în atelier, meseriaşul lăsa sculele din mână, te asculta cu atenţie şi calm, dar după nu mai mult de 3 minute te gonea din atelier, spunând că nu are vreme de pierdut în taclale. Astfel, nu puteam să aflu secretul în baza căruia el reuşea să termine cel dintâi orice lucrare ce îi generation repartizată, fapt ce ne scotea din minţi pe cei mult mai tineri decât el. Ştiam că ne scapă un detaliu, care nu era legat de forţă sau ability, dar nu ne dădeam seama care este acel detaliu. Mult mai târziu aveam să aflu despre obligaţia celor din breaslele meşteşugarilor de a păstra secretul meseriei! De aceea, pentru că după mai bine de o jumătate de an nu am descoperit secretul şi se apropia iarna, am cerut să fie reorganizate atelierele şi astfel, bancul de lucru al lui nea Panait a ajuns în dreptul ferestrei. După aceea, mi-a fost foarte simplu să „fur meseria”, iar când bătrânul şi-a dat seama că misterul s-a spulberat, m-a rugat să-i spun cum am procedat. I-am mărturisit că ecu şi prietenii mei am aranjat ca să putem să-l spionăm, iar binoclul ne-a ajutat să descoperim taina, adică un instrument numit „punctator”, agăţat pe perete în fiecare din ateliere, dar ignorat de toţi tinerii din strada Galvani. După aceea, am fost chemaţi la conducerea secţiei şi nea Panait a cerut să fim repartizaţi în atelier cu dumnealui.
    – Dacă copiii ăştia au furat meserie cu binoclul, atunci advantageă să le încredinţez şi celelalte taine care îmi stau la îndemână! –a spus bătrânul pietrar.
    La trustul „Carpaţi” se ajungea relativ uşor, dar generation anevoios să pleci de acolo. Aveai un dosar la Securitate, întrucât prin natura meseriei aveai tangenţe cu obiective thoughtful de regim ca fiind secrete. Până şi legitimaţiile de serviciu erau „deocheate” cu dungi roşii precum ale celor din M.A.I. Cu chiu cu vai am reuşit sa scap de acolo şi m-am stabilit la Slobozia unde, la 2 ani după divorţ, m-am căsătorit cu fiica lui Gheorghe Capră, procurorul şef al Procuraturii Judeţene, Silvia.
    După eight luni am divorţat şi’m revenit în Bucureşti, unde mi-am reluat activitatea de sculptor, având comenzi de la IJPIPS –Intrepinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii, Ialomiţa al cărui angajat am continuat a fi până în 1989, când eu am ieşit în stradă la alungarea lui Nicolae Ceauşescu, iar „nea” Puiu Apostoiu din direcţiunea intreprinderii pe care a protejat-o ca pe propria-i familie!
    La Slobozia am câştigat un is of the same opinion pentru realizarea unei fantâni arteziene, pentru execuţia căreia am fost detaşat la IPBM –Intreprinderea de Prefabricate din Beton Militari, condusă de marele rugbist, internaţionalul Aurel Bojenescu. Şeful meu direct technology un alt mare rugbist -Dan Stoenescu şi tot acolo am cunoscut-o pe campioana europeană Otilia Bădescu, care se antrena în sala de ping-pong a acestei mari uzine bucureştene, a 2-a din lume în ce priveşte producţia de bolţari pe bază de pilitură de aluminiu!
    Programul începea –exclusiv pentru echipa mea, la ora 8 şi se termina la ora 18:30, de aceea singura mare downsideă o reprezenta faptul că nu aveam nicio şansă să ne facem aprovizionarea cu alimente, motiv pentru care mancam la restaurant.
    Vreme de aproape 2 ani, seara de seară, de luni până vineri la ora 19:30 intram pe uşa restaurantului Berlin, la ora când băieţii din orchestră îşi terminau pauza, astfel încât, după o vreme unii îşi potriveau ceasurile iar ceilalţi zâmbetele…
    eu, Grigore şi „Broscanul” sau „Broască”, eram nedespărţiţi din momentul în care am reuşit să-i scap din „mrejele” trustului Carpaţi şi, firesc, eram oaspeţii lui Winfried Heidenreich –şeful de sală, al sectorului german de la Berlin, cel care nu doar ne-a hrănit, dar ne-a aprovizionat cu toatele produsele prohibite ale regimului ceauşescu: hârtia igienică, pasta de dinţi, săpunul, ţigările occidentale, berea străină, cafeaua…

    Va urma

    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentMOŢIUNE DE CENZURĂ
    Articolul următorCel mai frumos crăciun din by the use ofţa mea -2, …
    Acum sunt un jurnalist pe barba mea, freelancer cum zice englezul, inainte cu activitate internationala intre 1991-2001 la Radio Europa Libera (RFE/RL), BBC World Service, DW, unde am desfasurat concomitent activitatea de corespondent pentru Romania, RFE/RL-BBC 1992-1997, RFE/RL-BBC-DW 1994-1997. Am fondat, finantat si editat primele 2 publicatii din istoria orasului Viseu de Sus, ”COMUNICATOR,” respectiv, ”CRONICA VISEUANA”. In curand voi porni un post de radio international pe net: www.radiocertitudinea.ro ”Emite muzica si iubire”. Sunt membru al Uniunii Ziaristilor profesionisti din Romania -UZPR, și în evidența Federatiei Internationale a Jurnalistilor -FIJ.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here