În timpul săptămânii luam masa la Berlin. Vara pe terasă. Iarna, de cele mai multe ori, Bucureştiul şi restaurentele de top rămâneau fără gaze şi Winny mă întâmpina cu cuvintele:
– Mircea, azi nu gaze la Berlin, mergem mâncăm acasă la Briggy!
Astfel, majoritatea serilor de iarnă le-am petrecut acasă la familia Heidenreich, cu care am legat o strânsă prietenie.
La petrecea prilejuită de împlinirea vârstei de 35 de ani –pe care am organizat-o într-unul din separeurile restaurantului Berlin, am stabilit de comun acord să facem crăciunul la Ieud. L-am anunţat pe Ştefan Hruşcă că vom merge în satul lui de baştină împreună cu gaşca de la Berlin şi l-am rugat să intervină cu o vorbă bună pe lângă Hidegkuti, politrucul de la judeţeana de cultură pentru ca să nu ne trezim cu securitatea pe cap. Hruscă era iubit nu numai de public, dar chiar şi de majoritatea celor din nomenklatura aşadar, speram că excursia noastră de crăciun să nu întâmpine nici o piedică.
Pe la începutul lunii noiembrie am venit la Ieud, având în geamantanul din vinilin un carton de bere Radeberger, pentru Ştefan Dăncuş –directorul şcolii din sat. „Atenţia” trebuia să îl decide să ne pună la dispoziţie 2 camere ale internatului, pentru cele 3 zile pe care doream a le petrece cu ocazia crăciunului anului de graţie 1988. Pe tren, împreună cu Gheorghe Mihai Bârlea –director al Bibliotecii din Sighet, actualmente senator în parlamentul României, am băut 2 din acele sticle de bere, dar Ştefan Dâncuş nu s-a supărat că au lipsit din întregul acelui carton sticlele de bere băute pe tren…
Întors la Bucureşti l-am asigurat pe Winny Heidenreich că am rezolvat cazarea şi putem rămâne la Ieud pe toata durata crăciunului. El mi-a spus că în acest caz îşi va anunţa colegii şi mă va anunţa câte persoane vor veni şi din capitala RDG-ului, pentru ca european să pot cumpăra biletele de tren tur-retur.
Dacă pe vremea aceea technology destul de dificil să îţi rezervi loc la vagonul de dormit, a face rost de bilete pentru 17 persoane technology aproape imposibil, cu atât mai mult cu cât trebuia să evit ca „Secu`” să îşi bage nasul!
Unul din amicii de la „Carpaţi” avea o pilă la CFR şi prin el, motivând o excursie de grup în Maramureş am obţinut rezervările pntru cuşetele vagonului de dormit.
Pe 24 decembrie 1988 am plecat cu acceleratul Bucureşti Nord – Sighetu Marmaţiei către Ieudul Maramureşului, afară fiind un frig neobişnuit.
Prietenilor mei est germani le-am spus despre eventualitatea unei călătorii neobişnuit de stânjenitoare, pe ruta autogara Sighetu Marmaţiei – Ieud, care urma să fie realizată cu autobuzul, cererile depăşind cu mult capacitatea de transport a vehicolului în condiţii civilizate.
– No drawback, Mircea, o sa fie foarte unique. Mai ales pentru bunica lui Briggy!
La ora când „cursa” intra în autogară vremea era mult mai bândă decât în dimineaţa zilei, iar autobuzul ne-a încăput în cele din urmă pe toţi, sătenii şuşotind între ei când îi auzeau pe nemţi vorbind pe limba lor…
Rememorând această excepţională sărbătoare de acum 22 de ani, ajung la concluzia că pentru mine a fost cel mai frumos craciun din viaţă, imaginea pe care mă voi strădui să o eliberez de sub energia cuvintelor fiind cu adevărat de o puritate exemplară, iar mie mi-a oferit atunci –fără să realizez decât mai târziu, peste 2 ani, la vizita lui Ioan Paul al II lea la Budapesta, faptul că Dumnezeu era cu adevăr în imediata mea apropiere, că El este mereu cu noi!
În „cursa de Ieud” lumea nu era veselă deloc. Ţăranii, deşi mai numeroase mi se păreau a fi femeile, aveau feţele posomorâte, triste, chiar îngrijorate.
Nemţii obosiseră şi ei. Deodată, de undeva dintr-un buzunar al unuia din ei a început să îşi facă loc prin spaţiul cu iz de praf de sunetul celor de la Dire Straits!
„Broscanul”, aproape lipit de mine în îngrămădeala din autobuz vru să spună ceva cu glas tare, dar i-am spus să o lase moale căci, la ţară oamenii nu agreau decât colinzile… astfel, o buna parte am putut călători cu sunetele prohibite ale chitarei fraţilor Knopfler, căci nimeni n-a schiţat vreun gest de refuz, nici chiar şoferul, nimeni altul decât tatăl lui Hruşcă…
După peste 2 ore şi mai bine am ajuns, maşina oprindu-se la poştă. Afară ploua de-binelea! I-am spus lui „Broască” că merg să iau cheia de la internat şi până mă întorc să fie el gazda. La centrala telefonică –locul de muncă al Măricuţei, soţia lui Ştefan nu am gătake a seat pe cine căutam dar, spre mirarea mea nici cheia nu generation lăsată spre a-mi fi dată când ajung în sat. Când am rugat-o pe centralistă să sune la casa Dăncuş mi-a spus că nu are rost căci,…”nu-s acas` cas` duşi la Sighet!” Acolo, în acea cameră chioară, în care disperarea rânjea, din cincinal în cincinal, în majoritatea zilelor lucrătoare, mi-am dorit ca pământul să se deschidă şi să mă înghită. De ruşine îmi era să intru în pământ!
Am ieşit din clădirea poştei i-am mormăit lui „Broască” că merg la casa popii şi dus am fost. Am trecut pe la Ştefan Hruşcă i-am spus ce am păţit cu Dăncuş, că a plecat fără să îmi lase cheia şi dacă poate să cazeze macar 3 persoane mi-ar fi de mare folos. Sărmanul, luat prin surprindere de această cerere s-a scuzat cu foarte multă sinceritate, pentru că spaţiile erau deja ocupate de neamuri aflate în vizită. Nu am mai avut de ales şi’m mers la casa parohială, dar aveam convingerea că nici acolo nu voi găsi mult râvnita cheie. Am intrat, preoteasa mi-a confirmat că nimeni nu a lăsat nici o cheie, că nu are habar cum să ma ajute să ies din încurcătură, dar să aştept că în cel mult o oră se termina vecernia şi părintele va veni acasă cu toţi bărbaţii care au fost la biserică, care trebuie să îl colinde astfel, printre ei probabil se va găsi cineva care să ne găzduiască.
Aşteptarea aceea mi s-a părut a fi fără sfârşit, iar când într-un târziu am auzit vocile lor o speranţăa început parcă să îşi facă loc în sufletul meu… A mai trecut aproape un ceas vreme în care cei vreo 25 de bărbaţi l-au colindat pe preotul lor. După cântare, preoteasa care avea pregătite platourile cu aperitive şi paharele cu horincă le-a adus şi în timp ce-i servea pe oameni a reuşit să-i spună popii de ce îl căutam. I-am văzut privirea şi gestul prin care a ridicat din umeri în semn că …”şi io ce să fac acum?”
Pentru că am surprins scurtul lor dialog şi reacţia părintelui, probabil că m-am întristat fără măsură, pierzându-mă undeva prin spaţii şi am tresărit când nea Gheorghe clopotarul, probabil cel mai sărac om din sat, m-a inopinat:
– Domnu` Mircea, ce bine că az` vinit pă la noi, că Doamne de când nu v-am văzut! Am audzît io că aţ` fo în sat amus vo` lună. Apo aţ` vinit să faceţi crăciunul la Găvrilă a lu` Grigaci?
I-am povestit că am ajuns în sat cu mai bine de 3 ore în urmă împreună cu încă sixteen persoane printre care numai three sunt români, iar ceilalţi sunt din Germania de est, că deşi’m aranjat din timp cazarea nu avem unde înnopta şi că mi-e o ruşine de îmi vine să intru în pământ.
– Noah, apoi domnu Mircea haida repidye să merem să culcăm oamenii ceia, Doamnye nu mă lăsa!
Şi’m ieşit din casa parohială cu nea Gheorghe cuprins de o mare bucurie că mă vede, iar eu cu o uşurare sufletească fără egal!
VA URMA
