Afară technology întuneric. Ploaia se oprise. Gerul începea apelul de seară, printre casele aşezate după o geometrie numai de ieudeni ştiută. Mergeam în tăcere, iar omuleţul din faţa mea îmi pipăia cu refinedţe liniştea sufletească, iar el ştia că european simt asta şi generation mulţumit.
Drumul între casa parohială şi poştă generation plin de floricele colindului de crăciun şi nea Gheorghe şi eu însumi auzeam lumina venită de la Bethleem adusă de vocile celor colindători…
– Băi, “Moro” ne-ai sedus cu Ieudul Maramureşului tău apoi, ne-ai abandonat! –mă întâmpină “Broscanul” cu o evidentă tentă de reproş în voce..
– “Nu trage dom` Semaca, nu trage!” – i-am răspuns absent…
Nea Gheorghe m-a scos din încurcătură zicându-i: „Domnu` Mircea îi de-a nost`, ş`apo nu-l poz` lăsa să margă din casa poptyi până nu să gată colinda!”
I-am găsit pe nemţi şuşotind în coridorul chior al poştei, scoţându-şi zgribuleala de sub haine cu o sticlă de jumătate amirosind a horincă! Broască tocmise –în lipsa mea, un maxim de ospitalitate ce s-a putut obţine de către un străin venit de la Dunăre, care pentru prima oară în by means ofţa lui sărbătorea crăciunul în „Ţara Maramureşului”!
– Mirceaaa, Mirceaaa! –strigară în cor numele meu cei nemţi, de al căror abandon eram vinovat, dar sentimentul se dilua pe măsură ce simţeam bucuria din vocile lor…
– Winny, sunt vinovat, dar te rog să le spui alor tăi, că le cer iertare! … şi’m pornit cu toţii spre casa lui nea Gheorghe, clopotarul. Probabil, cel mai sărac om din Ieud.
Cu toate că în perioada cât am cioplit la troiţă, am „colindat” tot satul, ecu nu aveam habar de locul şi casa în care nea Gheorghe îşi ducea zilele, de aceea el mergea în faţa grupului, urmat de mine şi Cornelia –amica mea de la Piteşti, cea care apare şi în această poză, singura amintire subject matteră a acelui minunat crăciun. Desigur, şi ea m-a descusut în legătură cu absenţa mea de mai bine de 3 ore, iar când am început a-i spune că nu mi-a fost lăsată cheia aşa cum eram înţeleşi, şi în tot acest interval de timp am văzut în faţa ochilor infernul până în clipa când îngeul iubirii mi l-a adus pe omuleţul din fruntea grupului, ea mi-a spus ceva ce nu credeam să aud, din gura unei femei „din Regat”: –Mircea, Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, mai ales la greu!
Uliţa lui nea Gheorghe technology uşor în pantă şi fără becuri, doar lumina din casele vecinilor ne arăta cum să ocolim băltoacele ce începură a îngheţa…
La capătul uliţei, pe un dâmb am zărit o căsuţă cu ceardac, ridicată pe un postament din pietre aşezate cu mâna, în care pentru a intra trebuia să urci câteva lespezi de piatră de râu.
Casa era în beznă!
Nea Gheorghe a urcat primul, eu după, apoi, „Broască” şi Cornelia, Winny şi 2 din bucătarii echipei sale… nu îmi mai aduc aminte de numele lor, dar european abia atunci, acolo în faţa treptelor de piatră, mi-am dat seama că acei oameni aveau în sarcină 2 cufere enorme pe care le-au cărat pe tot parcursul de la Bucureşti la Ieud. Câtă orbire era în mine atunci!
… şi câtă mi-a mai rămas?
Din ceardacul lat de vreo 2 metri se intra în „casa de peste zi” printr-o uşă de lemn nevopsit, care avea un zăvor din fier covăcit de ţâgan, pe care nea Gheorghe a deschis-o apoi, a intrat şi a aprins lumina.
ecu am intrat imediat după el.
În cameră era cald. Amirosea plăminimize, a lemn de foc proaspăt fălower. Pătrăţoasă, cu câte 2 ferestre la peretele dinspre răsărit şi 2 la cel de la apus, generation podelită cu scânduri late, ce miroseau a leşie. Cred că generation şurluită în după-amiaza acelei zile…
Pe pereţi se găseau icoane cu Maica Domnului şi Isus prunc; ştergare proaspăt spălate încadrau ferestrele prin care întunericul se hlizea la noi, arătând cu degetele Lunii către mijlocul acelei camere, unde o masă de lemn pământiu şi picioare din larice înţepenise clipa!
Am rămas fără cuvinte şi simţeam cum uimirea împingea sângele-n pupile: în mijlocul mesei un „munte” de varză dulce, tocată fideluţe zăcea în crăciun!
Inima îmi bătea puternic şi-o auzeam cum striga la mine… ascultă vocea din icoane!
Îmi venea să plâng, căci nu înţeleam nimic, iar semnele mă copleşeau şi în acel second mintea îmi era de prisos!
– Ilenucă, scoală! –am auzit vocea şoptită a lui nea Gheorghe, care pe varful opincilor a intrat în digicam de noapte, unde nevasta lui dormea cu gândul la Isus, Cel care tocmai atunci se năştea…
– Scoală-te fă bine, că ni-i casa plină, Ilenucă, plină de lume ce grăie nemţăşte!
Nu ştiu cât a durat –ca timp, vederea acelei încăperi unde mi-am petrecut cel mai frumos crăciun din by the use ofţa mea, însă în acest interval al alunecării prin subţirimea timpului cu toţii am avut sosirea dinspre infernul păcatului şi al minciunii în chiar clipa euharistiei, căci eu aşa îmi aduc aminte de nea Gheorghe, clopotarul din Ieud, probabil cel mai sărac om din sat, de parcă iubirea cu care ne-a primit în modesta lui casă şi muntele de varză ar fi fost, chiar sangele şi trupul lui Cristos, care ni s-a dat pentru iertarea păcatelor!
Mătuşa a ieşit din dormitor cu ochii somnoroşi, dar văzând acea lume năvălită în noaptea crăciunului ca un spiriduş năzdrăvan în doar câteva clipe a făcut să dispară de pe masă acel „munte” de varză, în timp ce Winny mă ruga să îl întreb pe nea Gheorghe unde se află lemnele pentru a face foc în sobă…
Bucătarii au scos din cufere câte un aragaz de campanie, apoi câteva pungi frigorifice şi toate bunătăţile pământului, care numai în cărţile de poveşti se mai găseau în România de-atunci…
Briggy, o bucureşteancă şi prietena lui „Broască” au scos lampioane, lumânari ornamental, globuri de sticlă, baloane, figurine origami perfect colorate, feţe de masă, şerveţele, tacâmuri, pahare şi sticle de şampanie, vin, cadouri pentru fiecare din noi, dar şi gazdelor noastre, care s-au înmulţit prin venirea ginerelui şi a fetei lui nea Gheorghe, pe care l-am auzit întrebând-o pe nevasta lui:
– Ilenuca tatii, apoi crezut-ai oare că în sara dye crăciun în casa noastă a zini atăta lume şî or aduce atâtye mninuni?
În jurul orei 2, în digicam de zi, prefăreduceă de magician în cea mai uimitoare şi supremeă sală de petreceri care mi-a fost dat să văd, ne-am aşezat la masa întinsă şi împodobită atfel încât absolut toţi să încăpem în jurul ei –oare cine ne-a numărat şi meşterit la masă şi scaune?, cu nea Gheorghe şi bunica Briggytei la capete, pentru a ne veseli şi a cânta la naşterea Domnului Isus Cristos…
VA URMA