Fac parte din rândul celor care şi-au pus, măautomotive o dată în viaţă, sfâşietoarea întrebare: …”ce caut ecu pe lumea aceasta”?
Recunosc, iată, chiar mărturisesc, faptul că abia după ce am emigrat (ca urmare participării mele la evenimentele din Bucureşti, decembrie 1989), răspunsul la această întrebare –de-a dreptul încuietoare, m-a preocupat cu o deschidere şi aplecare fără egal!
În anii de exerciţiu al artelor plastice, exprimările mele când în sculptură, când în pictură, aveau tenta studiului formei mai mult decât a timpului astfel, această întrebare nu m-a preocupat, deşi cunoşteam bine una din pânzele lui Paul Gauguin, capodopera “De unde venim? Ce suntem? Încontro ne îndreptăm?”, expusă pentru prima oară în Europa, la galeria „Vollard” din Paris în 1898!
Dacă studiul fagotului l-am abandonat în clasa a eight-a, ca urmare gândului că nu pot recupera imensele “arierate” din domeniul muzicii, în ciuda faptului că profesorii îmi spuneau că am auz aproape perfect, pe la finele anilor de liceu am început să conştientizez faptul că lumea artelor este închisă ermetic şi păzită cu cerbicie astfel, încât orice tentativă de a pătrunde e sortită unui mimetism de calitate mai bună, sau mai proastă, în funcţie de talentul, dar mai ales aptitudinile însuşirii “meseriei” de plastician…
Din acest motiv sufletul meu a început să sufere de la o vârstă destul de fragedă şi a amânat cu obstinaţie întrebarea pe care pictorul francez a aşezat-o pe catapeteasma istoriei artelor vizuale ale lumii acesteia!
Provin dintr-o familie mixtă. Părinţii mamei mele au venit în sângele meu pe mai multe cărări… Una din acestea a străbătut, plecând din Galanta, orăşelul copilăriei bunicii mele, toată Slovacia, aducând în gena mea o ramură slovacă a străbunicului meu Hrotko, una ungară, a celebrei familii Hollósy, numele bunicii mamei mele.
Latifundiari, membri familiei bunicii mele materne au fost alungaţi –urmare decretelor lui Benes, ajungând în Ungaria, unde statul maghiar i-a despăgubit, cantitativ şi calitativ în proporţie de one hundred%. Pentru că aşa era tradiţia în familiile înstrăceremony din acele vremuri, bunica mea a ajuns din casa părinţilor ei de la ţară, în familia baronului Gröedl pentru a deprinde educaţia şi manierele de la oraş. A locuit ani de zile la Viena şi alte capitale ale high-existence-ului acelor vremuri, iar la Sighetu Marmaţiei, acolo unde familia baronului Gröedl avea o vilă pentru vacanţele petrecute în Ardeal, bunica l-a cunoscut pe viitorul ei soţ. De câtre ori trec prin faţa actualei „case de bătrâni” din Sighetu Marmaţiei, locul unei iubiri din ale cărui fruct o sămânţă a rămas şi în mine, inima mea îşi schimbă ritmul şi sunete a căror armonie mă încântă şi îmi convertesc fiinţa într-un fior, aidoma fuiorului de dragoste din care lumea în care trăiesc s-a zămislit.
Simt o mare responsabilitate şi bucurie creştină pentru onoarea ce îmi revine de a întreţine, venindu-mi rândul, mormântul baronului von Gröedl din cimitirul catolic din Sighetu Marmaţiei…
Bunicul după mamă s-a născut în Apşa de Sus, fiind feciorul lui Ion IANCU, vorbitor de limbă maghiară, pădurar din Bârsana, în al cărui certificat de naştere sunt scrise -cu litere chirile, numele părinţilor: Janky Janos şi Andrej Marja. În pământul cimitirului din Bârsana se află osemintele bunicilor mamei mele, dar nu ştiu numele localităţii străbunicei, venită în Bârsana din Galiţia hărţilor acelor vremuri…
Străbunica după mamă a născut 12 copii, din care doar 7 au trăit, dar peste 95 de ani fiecare, bunica mea plecând la cer –după asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, la aproape one hundred de ani!
Străbunica după tată –de etnie turcă, a născut 24 de copii, din care numai 8 au continuat să lupte cu greutăţile vieţii Dobrogei acelor vremuri.
Tata a urmat o şcoală de tâmplărie a unui grec din Constanţa şi încă înainte de a pleca în armată, la Făina, pe Wasser, a obţinut brevetul de tâmplar!
Satul Calfa, comuna Topolog, raionul Hârşova, regiunea Dobrogea –aşa cum scrie în actul de naştere al părintelui al cărui patronim îl moştenesc, este o localitate săracă precum coclaurile din munţii Apuseni!
Abia în anul 2007 am avut şansa de a cunoaşte obârşia tatălui meu şi abia acolo am înţeles drama dezrădăcinării pe care a trăit-o…
ecu sunt lumina ochilor scăldaţi de sânge turc, valah, ungur şi ardelean de aceea, eu văd cu ochi buni şi toate aceste naţii!
În anul 1952, cu aprobare din partea Biroului Organizaţiei de Bază al Partidului Muncitoresc Român, din cadrul Regimentului de Grăniceri Oradea, tatăl meu a luat în căsătorie pe Janky Janka-Tereza, primind o locuinţă de serviciu la pichetul din Sarasău. Apoi, s-au mutat la Sighet, unde în 22 octombrie 1953 am venit şi ecu în acestă lume… Am fost botezat la 17 ani, pentru că tata a refuzat tradiţia creştină!
În anul 1964 –în tentativa de a-i acorda tatii o şansă să se îndrepte, după ce părinţii mei au divorţat, mama l-a urmat pe părintele meu la Vişecu de Sus…
Sunt un venetic, aşadar!
O dată cu exilul, la vremea intrării mele în lumea jurnalisticii, după aproximativ 2-3 ani de “ucenicie” petrecută sub atenta şi curajoasa asistenţă a dlui. Nicolae Stroescu Stânişoară şi a lui Mircea Carp –directorul, respectiv editorul de politică externă al postului de radio “Europa Liberă”, de undeva dintr-un spaţiu subtil am început să simt presiunea ciudată a acestei întrebări: …”ce caut ecu pe lumea aceasta”?
Munca de culegere, selectare şi sinteză, de transmitere a informaţiilor mi-a oferit –iniţial, ca împrumut în urma traducerilor telegramelor de presă, discursurilor unora din marii oameni politici pe care i-am cunoscut, iar după o vreme m-a împroprietărit cu o cunoaştere a primelor forme de logică şi dialectică, astfel încât am început să rezonez cu lumea în aşa fel încât să am certitudinea că european exist ca necesitate obiectivă pentru cei care mă ascultă în fiecare zi, de dimineaţă de la ora 05:00 –ora primului buletin de ştiri al BBC, până după-amiaza la ora 17:00, când “Europa Liberă” şi “Deutsche Welle” îşi începeau emisiunile, iar acest sentiment avea deja o reprezentare subject materială, probată de cele peste 300 de casete audio, pe care le mai păstrez…
(Cât timp misiunea diplomatică a României a fost condusă de scriitorul Simion Pop, imaginea şi raporturile cu Ungaria au fost sub semnul unui plus, nulul rămânând undeva în memoria unui trecut bântuit de ameninţările hegemoniste ale lui Nicolae Ceauşescu. Întâlnirea de la Arad –la care au fost făadorable public primele informaţii în legătură cu preocupările dictatorului de a construi arma atomică, generation destul de vie, dar Simion Pop cu o uşurinţă nobiliară de a răspândi încredere şi în numai câteva luni a stabilit relaţii personale atât cu elita politică cât şi cu cea cultural ungară.
Scriitori faimoşi ca: Eszterházi Péter, Pomogáts Béla, Konrád György, mai apoi şi cei din emigraţia maghiarilor din Ardeal, Szöcs Géza, Bodor Pál, Sütö András prin vizitele lor dese la misiunea din bulevardul Tököly au contribuit la o fireasca apropiere între oamenii din cele două ţări.
Deşi, imediat după evenimentele din decembrie ’89 Budapesta a fost realmente luată cu asalt de mulţi români, printre care şi agenţi ai securităţii, relaţia dintre Budapesta şi Bucureşti prindea by means ofţă.)
Relaţia mea cu misiunea diplomatică de la Budapesta a demarat aproape în trombă. Domnul ambasador Simion Pop –Dumnezeu să îl odihnească!, căruia i-am mărturisit faptul că nu am nici un exerciţiu în jurnalistică, mi-a oferit sprijin şi o anumită logistică chiar, prin aceea că a girat o relaţie profesională între mine şi ataşatul de presă al misiunii, domnul Octavian Olteanu.
Scriitorii Bodor Pál şi Simion Pop, istoricul Sorin Matei au fost primii mei invitaţi la microfonul „Europa Liberă” în chiar primele zile ale carierei mele de jurnalist.
Apoi, şi relaţiile bilaterale între Bucureşti şi Budapesta şi cele personale cu noul şef al misiunii diplomatice române Ioan Donca –un etnic ţigan, absolvent al facultăţii de drept din Bucureşti, care imediat după absolvire a fost racolat şi a devenit agent la Securităţii, s-au deteriorat. Atât de mult, încât la inaugurarea Centrului Cultural Român (CCR sic!) corespondentul RFE/RL şi al BBC în capitala maghiară era declarat persona non grata! Nici regretatul Ludovic Spiess –ministru al culturii la acea dată, nu a reuşit să înduplece pe omul aflat sub acoperirea de diplomat, astfel încât interviurile BBC şi Europa Liberă au fost luate pe… stradă!
De la Ioan Donca, în ciuda unei ostilităţi reciproce, am învăţat multe chestiuni ce ţin de tehnica culegerii informaţiilor. Ştiam că este agent şi de fiecare dată când mergeam la sediul ambasadei pentru a mă întâlni cu domnia sa, mă pregăgroup cu atenţie pentru a răspunde doar în măsura în care primesc. Acest joc al schimbului, trocul, este fascinant atunci, când fiecare din participanţi are marfă aleasă, preţioasă, râvnită de-opotrivă! Cred cu putere că datorez, aproape în egală măsură şi lui Ioan Donca şi lui Mircea Carp nu numai recunoştinţă pentru faptul că mi-au motivat cariera de jurnalist –primul, prin şiretenia pusă la dispoziţia unui proces de autoeducaţie, căci abia ulterior aveam să urmez cursurile Şcolii Superioare de Jurnalism “Bálint György” iar, al doilea, prin calmul olimpian cu care mă întâmpina şi îmi îndruma sufletul atât de des aflat în derivă ca urmare emoţiilor la care generation supus căci, e bine de spus, Bucureştiul avea un corespondent de presă versat, care beneficia de toată logistica misiunii diplomatice, de bani, de terminale gratuite ale agenţiilor de presă, iar ecu eram singur, începător în jurnalistică dar, cum spuneam flancat de doi tremendous profesionişti, cărora pot să le întreţin cu recognize memoria.
Am acest dar de la Dumnezeu, de a ţine în sfinţenia gândului şi a inimii pe duşmanul căruia îi datorezi puterea ce-ţi dă dorinţa de a-l învinge, dar şi pe cel ce-ţi dăruieşte necondiţionat, iubire, încredere şi perspective…
Ioan Donca a fost executantul fidel al politicii iliesciene în ce priveşte relaţia Bucureşti-Budapesta. Cu relaţii în aparatul diplomatic al Uniunii Sovietice, prin Ioan Donca s-au scurs infomaţii pe ruta Bucureşti-Moscova, logistica misiunii sovietice din capital ungară fiind pusă la dispoziţia lui Ion Iliescu în toate campanile electorale ale acestuia, thought STS-ului de azi fiind de inspiraţie kgb-istă!
Teodor Meleşcanu şi Viorel Hrebenciuc sunt artizanii raporturilor bilateral româno-ungare, care s-au statuat de la începutul anilor ’ninety two şi sunt bazate nu pe o relaţie fiească având “principal capital omul”, ci pe o relaţie politicianistă cu tentă firesc naţionalistă. Pot depune mărturie, că până la apariţia tandemului Orbán Viktor (FIDESZ, partid de centru-dreapta) – Vona Gábor (JOBBIK, partid de extremă dreapta), raporturile bilaterale au păstrat un echilibru, în ciuda multor tentative ale lui Ion Iliescu de a le tulbura, dar în acelaţi timp sunt obligat să afirm faptul, că în timp ce strategia diplomaţiei de la Budapesta generation de a sprijini cu toate forţele minoritatea maghiară din Ardeal, având în subsidiar preocupări de management expansiv faţă de România –de pildă, la information anunţului îngheţării conturilor în valută, cu care Stolojan i-a surpsins (şi) pe cei participanţi la prima reuniune a oamenilor de afaceri români şi unguri, a fost lansată ameninţarea “în curând România va fi colonie ungară!”, Bucureştiul se mulţumea a savura micile “succesuri” ale politicii “paşilor mărunţi”…
