Ambiţiile imagologice ale cabinetului Antall au adus în discuţie, printre altele, şi organizarea unei expoziţii universale la Budapesta, populaţia fiind dopată o buna perioadă de timp cu această perspectivă.
Norocul a surâs până la urmă locuitorilor Andaluziei şi în 1992 Sevilla a fost desemnată gazdă, dar Cabinetul Antall a finanţat însă pe unul din cei mai cunoscuţi arhitecţi din Europa, Imre Makovecz autorul unui proiect de mare valoare artistică, pavilionul expoziţional al Ungariei care a şi devenit simbolul maghiarilor la acea expoziţie!
În decembrie 1993 Jozsef Antall pleca la ceruri, iar peste un an socialiştii reveneau la putere şi Gyula Horn –sub efectul uriaşului succes repurtat de Ungaria prin lucrarea arhitectului Makovecz precum şi al presiunilor din opoziţiei conservatoare, a reluat ideea de ţară organizatoare, dar pentru că el personal se opunea unui proiect de asemenea anvergură a recurs la varianta referendumului având grijă să manipuleze pe cei chemaţi la urne –prin informaţii ce vizau cheltuielile de organizare, astfel încât până la urmă voinţa populară a blocat proiectul, iar Viena a organizat expoziţia universală din anul 1996.
În acea perioadă Ungaria era deja implicată într-un amplu proces de schimbări, radicale, atât ale economiei cât şi a legislaţiei, tranziţia către piaţa liberă fiind către final şi principalele canale media internaţionale, aşa BBC şi Radio Europa Liberă, relatau zilnic despre evoluţia fenomenului economic ungar, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 1995 Ungaria a fost la un pas de insolvenţă internaţională.
Poate vă mai aduceţi aminte de celebrul pachet de maximă austeritate impus de cabinetul Horn, prin ministrul de finanţe Lajos Bokros, care în esenţă era compus din creşterea cu 8% a taxelor vamale la energie, devalorizarea cu 9 procente a valutei naţionale, ştergerea gratuităţilor în învăţământul universitar şi din medicina dentară, ridicarea vârstei de pensionare şi limitarea unor subvenţii pentru coşul bugetar al gravidelor şi familiilor cu copii. Aceste măsuri fără precedent erau luate într-o ţară, care, tot în premieră, dar în în cadrul unui regim totalitar, bolşevic chiar, renunţa –imediat după intervenţia trupelor sovietice din 1956, la sistemul monetarist în favoarea principiilor macroeconomiei, ca urmare unei decizii luate în cadrul reuniunii din 1957 al biroului politic al lui János Kádár!
La mijlocul anilor 90 raporturile bilaterale româno-ungare erau într-o zonă gri, problematica interpretărilor diferenţiate ale Recomandării 1201 a CE fiind sursa unor tensiuni cu accente electorale când la Budapesta când la Bucureşti.
Gyula Horn şi socialiştii reiterau efectele întâlnirii de la Arad din 1988, între Ceauşescu şi Grósz, iar propaganda antiromânească iniţiată, alimentată şi finanţată atât de cercuri guvernamentale cât şi private deşi, voalată era vădită. Am făcut parte din delegaţia oficială a României din timpul vizitei lui Emil Constantinescu în capitala ungară, vizită pe care televiziunea publică din ţara vecină a anunţat-o cu o zi înaintea începerii acesteia, dar materialul mediatic al acţiunii politico-diplomatice ungare a inclus –spre stupoarea mea şi a lui Dorin Suciu, corespondent TVR-SRR-Adevărul, dar şi al cercurilor intelectuale democratice ungare, un film documentar al vizitei din anul 1948 al lui Petru Groza şi Ana Pauker cu ocazia semnării Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între România şi Ungaria.
În această perioadă dificilă atât în plan economic, dar mai ales în planul politico diplomatic bilateral ungaro-român l-am cunoscut la Budapesta pe miliardarul Dinu Patriciu, aflat în vizită oficială ca membru al delegaţiei române.
În capitala ungară am vorbit preţ de câteva minute şi l-am rugat să îmi ofere şansa unei întrevederi la Bucureşti pentru a-l informa despre fenomenul ungar şi oportunităţile pentru capitalul românesc.
Un eveniment cu totul special ar fi grăbit întâlnirea mea cu Dinu Patriciu, dar pentru că nu mă puteam deplasa la Bucureşti în timp util, ca urmare obligaţiilor mele profesionale, am recurs la un curier special, în persoana surorii partenerei mele de viaţă căreia i-am înmânat o scrisoare adresată miliardarului.
În acea scrisoare îi aduceam la cunoştinţă faptul că fostul aeroport militar sovietic de la Szeged era scos la vânzare, iar în perspectiva iminentei cooptări a Ungariei în alianţa nord-atlantică acea investiţie, dincolo de oportunitatea de business, era un proiect de interes naţional pe care Dinu Patriciu îl putea gestiona contracarând politica pro-moscovită a lui Ion Iliescu!
Atât mediul de afaceri al românilor din diaspora, cât şi media internaţională se întreba cum nu pricepe regimul lui Ion Iliescu faptul că intenţia României de a adera la NATO trebuie susţinută de prezenţa capitalului românesc pe piaţa internaţională ori, leul era prezent doar în cuşca-i românească!
Am pus pe hârtie aşadar toate informaţiile de care dispuneam în calitatea mea de corespondent al Free Europe, BBC şi Deutsche Welle, dar şi ca prieten al unor persoane din anturajul celor aflaţi în opoziţia de la Budapesta. Aveam date şi în ce priveşte oferta de preţ cu care se putea adjudeca acea licitaţie!
Curierul a plecat la Bucureşti, mi-a confirmat întâlnirea cu Dinu Patriciu şi eu aşteptam ca România, prin talentul incontestabil al acestui „homo faber” să pună relaţia româno-ungară şi ungaro-ungară pe o orbită politică favorabilă democratizării reale a României!
Moartea lui Dinu Patriciu a luat cu sine răspunsul la întrebarea: de ce Dinu Patriciu nu a cumpărat acel obiectiv strategic şi a întârziat nepermis de mult intrarea leului pe piaţa mondială?
