Cade Ceausescu al vostru!

    0
    282

    În decembrie 1989 locuiam –flotant, în Bucureşti pe calea Moşilor 73, lângă bisericuţă, unde aveam atelierul de sculptură. Eram angajat la Intreprinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii –IJPIPS, Ialomiţa dar, mă aflam detaşat la intreprinderea „Prefabricate din beton” –Militari,  unde prelucram piatră pentru Casa Poporului, eu fiind absolvent al Liceului de Arte Baia Mare.

    În paralel executam lucrări de sculptură decorativă la comanda Sfatului Popular Regional Ialomiţa,  la vremea aceea preşedinte fiind Alexandrina Găinuşe, mazilită de la Agricultură şi „pusă” în locul lui „nea” Costică Tănase (tatăl şefului de la TVR), un om destul de popular în rândul ialomiţenilor…

    (În primăvara anului 1989, s-a organizat un concurs pentru realizarea unei fântâni arteziene ce urma a fi plasată în piaţa din faţa Sfatului Popular din Slobozia, concurs pe care l-am câştigat deşi, eu nu aveam studii universitare iar, ceilalţi concurenţi erau deosebit de redutabili întrucât toţi erau arhitecţi! Macheta mea însă i-a impresionat până şi pe aceştia iar, Ceauşescu după vizionarea celorlalte proiecte a încuviinţat execuţia lucrării mele, o interpretare a celebrei fântâni Triton din Roma. La Slobozia puteam realiza infrastructura şi sculptura dar, ceea ce nici în ruptul capului nu aş fi putut realiza era tăierea blocurilor de piatră de aceea, am fost nevoit să contactez câteva din intreprinderile bucureştene care aveau în posesie utilaje de tăiere, „Marmura” fiind exclusă ca urmare faptului că intreprinderea fanion a Centralei Materialelor de Construcţii lucra la foc continuu şi mi-ar fi fost imposibil a găsi fie şi un ceas când utilajele să fi fost în repaos! Astfel, am făcut o înţelegere cu Dan Stoenescu -fost rugbyst, director la „Prefabricate” Militari aflat sub comanda lui Bojenescu, fostul său coleg de la Griviţa Roşie care, m-a asigurat că îmi prelucrează prin tăiere materialul necesar fântânii mele cu condiţia să-i creez o echipa competitivă prin care intreprinderea să poată a-şi onora obligaţiile impuse de Ceauşescu. Astfel, am ajuns să-i cer lui Eugeniu Apostoiu detaşarea mea la Bucureşti, cu atât mai mult cu cât divorţul meu de fiica procurorului şef al procuraturii judeţene era deja o realitate iar, Dan Stoenescu era extrem de mulţumit întrucât am venit cu încă 3 foşti colegi  la „Carpaţi”: George Georgescu, Viorel Holban şi Grigore Ungur. Programul meu de lucru la Bucureşti deşi încărcat era la latitudinea mea întrucât şefii erau dependenţi de activitatea desfăşurată de mine şi echipa creată căci, după ce Ceauşescu a ordonat ca Centrala Materialelor de Construcţii –condusă de fostul mare rugbyist Dumitru, să preia antrepriza construcţiei Casei Poporului, a început o „bătălie” de racolare a sculptorilor de către toate intreprinderile din subordinea centralei astfel, şefii mulţumiţi că aveau în sfârşit resursa umană de specialitate la secţia „prelucrare piatră” ne-au dat mână liberă cu condiţia să îndeplinim normele ordonate de Dumitru! La sfârşitul orelor de program când ajungeam la atelier, unde îmi aveam şi domiciliul, toate magazinele erau închise deci, posibilităţile de aprovizionare  cu alimente erau nule! Vreme de peste un şi jumătate, seară de seară, la ora 19:15 împreună cu Grigore, Viorel şi George, ne înfiinţam la restaurantul Berlin, unde eram în graţiile echipei de bucătari şi ospătari est germani al căror şef Winfried Heidenreich se împrietenise cu mine iar, în zilele de iarnă când gazul se lua până şi din bucătăriile marilor restaurante bucureştene, Winny mă invita să cinez acasă la el, în blocul de peste drum de CC.  Brigite, soţia lui Winny gătea foarte bine şi eu eram şi bine hrănit şi bucuros că puteam întreţine această legătură cu lumea occidentală! În multe din aceste seri petrecute acasă la familia Heidenreich, am dezbătut situaţia din România şi prietenii mei nu înţelegeau deloc cauza lipsei de atitudine din partea populaţiei faţă de evenimentele ce se derulau cu mare repeziciune la Berlin, Praga, la Varşovia şi Budapesta cu toate că,  eu  căutam să le ofer explicaţiile care să-i facă să înţeleagă că românii s-au săturat de Ceauşescu!)

     

    Am ajuns din Maramureş la Slobozia -via Bucureşti şi retur, în urma unei căsătorii ratate dar, în acea perioadă de 9 luni de şedere în Slobozia am cunoscut nu numai realităţile dure ale Bărăganului dar şi caţiva oameni cărora şi azi le port profundă recunoştinţă şi respect! Unul dintre ei este domnul Eugeniu Apostoiu ex directorul IJPIPS.

    În atelierul meu din Moşilor emisiunile postului de radio Europa Liberă se auzeau cu claritate şi la decibeli suficienţi spre a fi percepute în condiţii optime de către trecători, printre cei care-şi făcuseră un obicei de a face promenadă pe Moşilor fiind şi angajaţii de la „Nucleare”.

     În după-amiaza zilei de 16 decembrie, când Ioana Măgură –Bernard a anunţat că la Timişoara se trage am rămas mut de emoţie! (Cu câteva zile înainte fusesem la EREN -expoziţia realizărilor economiei naţionale, la Casa Scânteii, unde am rămas surprins de agitaţia din faţa standului URSS unde erau aşezate două calupuri imense de broşuri traduse în limba română: Glasnosti -Transparenţe, şi Perestroika -Reconstrucţie, pe care lumea le „consuma” extrem de repede dar, calupurile erau mereu realimentate. Vreme de peste 3 ceasuri cât m-am foit pe acolo, cred ca am asistat la vreo 3-4 suplimentări de stoc. La pavilionul Ungariei însă, personalul era extrem de cufundat într-o stare de emoţie şi teamă, tresărind de câte ori apărea cineva în dreptul lor. Aflasem de la ei că lângă Budapesta la campusul Forumului Democrat Maghiar -MDF, erau în toi negocierile „Mesei Rotunde” la care delegaţiile comuniştilor, în fruntea cărora era Grósz Károly, negociau cu reprezentanţii MDF conduşi de Antall József şi de soarta acestor negocieri depindea viitorul democratic al Ungariei sau, eventuale represalii. Era firească aşadar emoţia celor de acolo dar, publicul românesc îşi focusa-se atenţia înspre Moscova lui Mihail Gorbaciov! Spre seară, înainte să plec am mai trecut pe la pavilionul ungurilor care m-au asigurat că predarea puterii către partiduşl lui Antall era iminentă!)

    Cornel Ivanciuc –prietenul meu din ziua când s-a prezentat la CPL Sighet, pentru a-şi ispăşi o condamnare la locul de muncă, tocmai venise de la Leordeni –Argeş, sosirea lui amplificând starea mea de agitaţie şi furie mocnită împotriva sistemului şi, abea ajuns ne-am sfătuit ce vom face dacă evenimentele se escaladează la Timişoara.

    (Cornel venea lunar în Bucureşti „la centru” cu documentele contabile ale şantierului din Leordeni şi, fără excepţie se caza la mine.)

    Mi-a relatat despre evenimentele ce se derulau cu repeziciune la el la Institut, el trebuind, efectiv, să se ascundă de furia CI-stului şi a celor aflaţi sub tutela Securităţii de aceea, atelierul meu i-a servit vreme de câteva zile un bun ascunziş.

    În seara zilei de 16 nu ştiu dacă am putut închide ochii, de data aceasta ascultând în surdină emisiunile Europei Libere, care continua să informeze despre evenimentele de la Timişoara, undeva după ora 20 fiind emise în eter primele inserturi sonore cu rafale de arme automate, din acel moment lumea aflând că la Timişoara armate trage în populaţie!

    Eu aveam în atelier haine populare maramureşene, mai exact două gube de lână, pe care le-am stropit din belşug cu horincă (ţuică de prune) şi le-am îmbrăcat ieşind pe bulevard „clătinându-ne” şi colindând colindul „Trei păstori” cu textul modificat astfel …”haideţi fraţilor să mergem, la Timişoara”!

    Amândoi eram convinşi că pentru a-i mobiliza pe bucureşteni trebuia să-i aţâţăm de aceea, câteva două seri la rând am colindat prin Bucureşti, de la Universitate până în Drumul Taberei.

    Patrulele pe care Ceauşescu i-a mobilizat au fost completate cu câte doi militari echipaţi cu căşti metalice de aceea, eram convinşi că România era în război!

    Iminenţa războiului civil ne-a paralizat câteva clipe pe amândoi dar, nu am avut nici unul din noi curajul de a crea scenarii concrete însă, ajutat de Cornel mi-am reorganizat puţin atelierul pregătindu-l pentru un astfel de scenariu.

    Am tras obloanele, am aşezat blocurile de marmură in dreptul vitrinei –acel spaţiu era o fostă băcănie, am camuflat sursa de lumină şi, la fiecare ieşire din spaţiu trăgeam şi oblonul de la uşă.

    Comunicarea cu amicii a fost sistată ca urmare faptului că eu nu eram posesorul unui aparat telefonic, pentru acest gen de convorbiri foloseam telefonul vecinei de peste drum, dna. Marinescu, o fostă boieroaică aflată la vârsta senectuţii, în schimbul acestui serviciu eu obişnuind să-i cumpăr franzela zilnic căci, cu câteva luni înainte de vizita lui Ceauşescu în China pâinea era deja cvasi raţionalizată, iar ţiganii din cartier se comportau aidoma termitelor!

    În dimineaţa zilei de 21, în jurul orei 09 şi câteva minute, am părăsit atelierul având ca scop deplasarea la Gara de Nord pentru a cumpăra un bilet de călătorie hotărât fiind să-mi trimit prietena, originară din Teleorman –deci, o zonă expusă, acasă la mine în Maramureş.

    Am parcurs următorul traseu: Moşilor, Hristo Botev, Trei Scaune, Piaţa Rosetti, Arghezi, Batiştei, Republicii, Piaţa Universităţii, Academiei, Oneşti, Ştirbei Vodă, Piaţa Matache, Calea Griviţei, Gara de Nord, încercând să observ cât mai atent oamenii, comportamentul lor, dar mai ales eventuala alertă a patrulelor. Pe calea Griviţei ştiam de existenţa unui atelier de croitorie, unde am şi intrat şi am cerut croitorului să-mi facă o bentiţă, o cocardă de doliu. Ideea mi-a venit în secunda când trecând prin faţa acelui atelier am văzut un miliţian care se afla înăuntru şi crezând că are intenţii nu tocmai pacifiste, am intrat pur şi simplu dar, omul chiar era paşnic şi pălăvrăgea cu croitorul. Acesta m-a întrebat ce doresc, eu i-am spus iar, la întrebarea cine mi-a murit şi unde, am răspuns destul de provocator: au murit fraţi de-ai noştri la Timişoara şi în semn de condoleanţe vreau să am acea cocardă de doliu.

    Trebuie să mai spun că undeva într-o piaţetă al cărui nume nu îl mai reţin dar, nu departe de Trei Scaune am văzut câteva zeci de persoane echipate mult prea elegant şi uniform pentru nişte cetăţeni de rând căci, fără excepţie aveau geci de piele neagră, pantaloni de culoarea celor purtaţi de ofiţerii de miliţie şi erau bine clădiţi! Erau încolonaţi dar, în regim „pe loc repaos”, sporovăind liniştiţi în contrast cu tensiunea ce electriza pur şi simplu toate spaţiile publice ale oraşului. Să fi fost vreo 50-75 de persoane. Un alt grup similar pe strada –aflată uşor în pantă, din faţa Palatului Telefoanelor. Cred că era deja în jurul orei 12 când am sesizat prezenţa acestor grupuri de oameni pe care cu mintea mea de-atunci le-am etichetat ca fiind militari ai trupelor de securitate în civil!

    Mi-am cumpărat biletul la agenţia de la Gara de Nord apoi, tot pe calea Griviţei m-am întors spre atelier.

    Pe strada Theodor Aman m-am întâlnit cu doi colegi sculptori care, îmbrăcaţi în salopete de lucru, plini de praf de piatră, ce discutau în dreptul porţii ce închidea curtea generoasă a imobilului unde se aflau câteva ateliere de sculptură. I-am dojenit că îşi văd de treburile creaţiei artistice când oraşul pare electrizat dar, amândoi m-au luat ei la rost întrebându-mă de unde vin şi cum de nu ştiu că zilele lui „nea Nicu” sunt pe numărate! Eu le-am spus că sunt unităţi militare în civil în zone cheie, ei au mai apucat să îmi relateze că transmisia televizată a adunării din fata CC-ului a fost întreruptă când s-a auzit un vuiet asurzitor şi o defulare a unei mulţimi isterizate!

    Liviu Petrina –despre care ştiam că era director pentru Japonia în ministerul de externe, îmbrăcat mult prea elegant pentru acele vremuri grele pentru majoritatea românilor, pe care îl cunoscusem cu doar câteva săptămâni în urmă în vila lui de lângă liceul german venea pe stradă destul de agitat şi decum m-a observat, m-a întrebat: oare ce se întâmplă căci, o mare mulţime de oameni aleargă în spatele meu?

    Ştiind că face parte din sistemul ceauşist în clipa aceea am răbufnit: cade Ceauşescu al vostru!

    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentStatul de…crepit
    Articolul următorEu refuz constituitia partidelor!
    Acum sunt un jurnalist pe barba mea, freelancer cum zice englezul, inainte cu activitate internationala intre 1991-2001 la Radio Europa Libera (RFE/RL), BBC World Service, DW, unde am desfasurat concomitent activitatea de corespondent pentru Romania, RFE/RL-BBC 1992-1997, RFE/RL-BBC-DW 1994-1997. Am fondat, finantat si editat primele 2 publicatii din istoria orasului Viseu de Sus, ”COMUNICATOR,” respectiv, ”CRONICA VISEUANA”. In curand voi porni un post de radio international pe net: www.radiocertitudinea.ro ”Emite muzica si iubire”. Sunt membru al Uniunii Ziaristilor profesionisti din Romania -UZPR, și în evidența Federatiei Internationale a Jurnalistilor -FIJ.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here