Am ajuns în presa internaţională ca efect al mineriadei din 13 iunie 1990.
Eram la Budapesta.
Locuiam în căminul de nefamilişti al singurei intreprinderi de prelucrarea pietrei din capitala ungară -unde lucram deja decând cu aşteptarea vizei de intrare pe teritoriul Franţei, aşteptare ce s-a soldat cu refuzul celor de la Paris iar, Eugene Ionescu îmi comunica că nu mă poate ajuta spre a ajunge la Sorbona când, în dimineaţa zilei de 14 iunie am fost anunţat de către administratoarea acelui cămin că directorul institutului francez mă aştepta la sediu cu rugămintea să mă grăbesc căci, la Bucureşti se derulau întămplări ce scăpau înţelegerii sale şi dorea să îi ofer interpretarea mea asupra acelor evenimente.
Am ajuns la institut, am comentat imaginile şi spre seară, înainte de a pleca spre infernul din cămin, l-am întrebat dacă îmi poate împrumuta o …maşină de scris (pe care, după mulţi ani, am făcut-o cadou Poliţiei din Vişeu de Sus)!
Am primit-o -„de tot”, apoi, foarte bucuros am alergat înspre cămin unde, deşi aglomeraţia era mare eu aveam o camera pe care o ocupam singur şi m-am apucat de scris încă în acea noapte…
„Scrisoarea unui miner” a fost difuzată -în lectura mea, de către Europa Liberă, în ediţia produsă şi moderată de Emil Hurezeanu la „Actualitatea Românească” în seara zilei de 16 iunie 1990.
A fost prima mea contribuţie la emisiunile celebrului post de radio unde, câteva luni mai târziu am fost angajat şi am muncit vreme de 7 ani!
În intervalul anilor 1991-1993 deşi, aveam deja legitimaţia de corespondent de presă acreditat, eu mi-am petrecut timpul studiind istoria recentă a Ungariei şi cursuri de jurnalism căci, aveam o concurenţă serioasă în persoana lui Dorin Suciu, corespondent al presei oficiale şi oficioase al regimului Iliescu dar, mai ales datorită unui impuls interior care îmi dicta să cred că pot şi să vreau să devin jurnalist cu atât mai mult cu cât aveam deja convingerea că în România presa autohtonă nu informa ci, manipula grosier iar, BBC si DW erau posturi serioase şi extrem de pretenţioase iar, eu doream sa confirm acolo!
( Voi aminti aici, acum, o performanţă şi un eşec din acei ani, ambele petrecute, pe rând după o aşteptare de peste 7 ore!
În toamna anului 1993 România şi Slovacia au semnat Acordul bilateral ocazie cu care Ion Iliescu însoţit de Teodor Meleşcanu -cel care împreună cu omologul său slovac au parafat documentul, Corina Creţu pe atunci doar „pupilă” şi Traian Chebeleu s-a deplasat la Bratislava.
Primisem acceptul lui Stroescu Stânişoară, directorul departamentului român al „Europa Liberă” de a mă deplasa la Bratislava şi de asemenea, un avertisment: – „fiţi atent dle. Şerban că lui Iliescu nu-i plac interviurile lungi şi abordările mai multor subiecte şi mai luaţi în calcul că s-ar putea să vă refuze”!
În timpul recepţiei oferite de amabasadorul român Mihai Dinucu am stat în faţa Preşedintelui României vreme de 7 ore şi, exasperat de obstinaţia cu care l-am „vânat” -consiliat şi de Meleşcanu, în cele din urmă a izbucnit: – „bine, domnule, hai să vă acord şi vouă celor de la „Europa Liberă” câteva minute”!
După cele 27 de minute (filmate) ale interviului -în perezenţa lui Traian Chebeleu, am mai stat de vorbă „off the record” vreme de peste un ceas şi jumătate despre relaţiile bilaterale româno-ungare.
Am fost jurnalistul căruia Ion Iiescu i-a acordat în exclusivitate un interviu pe care Europa Liberă l-a difuzat cu o fidelitate exemplară, succesul personal fiind cu atât mai mare cu cât Emil Hurezeanu eşuase!
Celebrul regizor Peter Brook, în ciuda faptului că i-am făcut cadou un superb volum bilingv Eminescu, mi-a refuzat interviul, chiar dacă i-am mărturisit că îl aşteptam în hotel de peste 7 ore, spunându-mi: „dragul meu, îl iubesc pe Eminescu şi îţi mulţumesc pentru minunatul cadou, iubesc România şi mă bucur că românii iubesc cu obstinaţie arta teatrului dar, eu am spus cu o zi în urmă tot ceea ce am adus cu mine pentru cei care au participat la conferinţa mea de presă!” )
Am reiterat acest moment întrucât desi, s-au scurs iată, 22 de ani, în ultimele 2 zile am avut proba unei manipulari grosolane a populaţiei dar, un şi mai virulent atac –din interior, la aresa presei vizuale căci, discretitarea şi încă din interior, unei televiziuni este un atac nedisimulat împotriva dreptului la informare al omului!
– Cum să încredinţezi unui începător în ale profesiunii de jurnalist un subiect atât de complex precum dosarul “Mineriada”?
– Cum să încredinţezi unei jurnaliste căreia nu-i funcţionează capacitatea de a replica spontan şi la obiect realizarea unui interviu cu Ion Iliescu?
– Interesele cui le serveşte managementul postului Digi 24?
Sunt de acord să beneficieze şi Ion Iliescu de prerogativele dreptului la opinie dar, nu concep să rămână în memoria colectiva a zilei, lipsa alternativei prin replica celeilalte părţi căci, aceasta ar însemna o barbarie la care presa nu trebuie să ia parte.
Digi 24 a făcut jocul unor barbari!
Al celor care, iniţial au disjuns apoi, au închis „dosarul revoluţiei”…
