Balega la ţară, în Maramureş de pildă, unde cât vezi cu ochii doar livezi şi păşuni, are mare trecere printre gospodari, zeci de mii de tone fiind împrăştiate anual, toamna sau primăvara, în funcţie nu numai de alegerea proprietarului cât, mai ales de bafta de a pune mâna pe o ofertă a pieţii, din ce în ce mai redusă în ciuda preţului destul de ridicat cu care se vinde căcatul -de cal amestecat cu de vacă, esenţial pentru ca iarba să crească grasă apoi, numai bună de cosit pentru nutreţul şeptelului.
Despre bălegar nu prea există pagini nici în literatura universală şi nici în proza românească…
Nu mi-am propus reabilitarea, umplerea acestui gol deşi, a scrie la nivel literar despre excremente este un exerciţiu de măiestrie însă, încerc să validez, într-o analiză la obiect, băligarul drept termen de comparaţie pentru justiţia română şi din start, în ciuda aparenţelor, nici prin gând nu îmi trece să aşez accente pejorative în rândurile ce vor umple pagina despre subiectul în cauză, chiar dacă atmosfera din jurul căcatului, dar şi a justiţiei miroase înţepător şi stimulii spastici generatori de vomă îşi fac simţită prezenţa încă de la prima lectură!
Şi atunci, de ce această asociere?
În orice habitat, în orice mediu în care există viaţă, asociaţiile, comunitatea (totalitatea organismelor care convieţuiesc –paşnic sau antagonic), sunt dependente de mediu, pe care în fapt îl şi modelează iar, această relaţie strânsă, biologică, este nu doar consecinţa unor constrângeri ci, şi a unor fapte ce se desfăşoară între sau dincolo de limitele ecosistemului şi conştiinţei proiectelor ce o populează de aceea, daca băligarul este semnul transformării biologice a materiei vii, justiţia este intenţia omului, rezonanţa lui înaltă, gândul că forţa care îi asigură atât originea cât şi prezentul şi viitorul –fiinţarea şi devenirea întru fiinţă, nu trebuie (deşi, poate fi, dar atunci viaţa a degenerat într-un mutant!) a fi servite, hotărâte, stabilite sau calculate prin forţă astfel, drepturile naturale şi drepturile omului fiind oglinda în care omul se recunoaşte pe sine, între învingător şi învins întinzându-se o livadă ori, o păşune bine bălegată unde dialogul poate avea loc pentru aflarea culpei ca faptă împotriva legii sau a unei atitudini politice, dar în nici un chip, nici măcar ca aluzie la metafizică sau morală.
Dacă, căcatul trebuie înţeles ca simbol al ieşirii din viaţa biologică, justiţia trebuie înţeleasă ca o speranţă pentru umanism, pentru reabilitare.
Mircea Șerban
