Au fost oameni pe acest pământ, nevoiți să plece…
De pe pământurile lor.
Și, s-au ascuns.
După aceea, au revenit printre oameni, dar acel descălecat nu mai era al lor ci, al unor măști.
Călătorind la Cairo, la Muzeul Național am văzut o stelă funerară, datată 1215 î.H.
Am pipăit-o cu lumina ochilor și a minții…
În fața acelui bloc de granit am avut mai vie ca oricând amintirea lui Arthur Schopenhauer și a strașnicei sale lecții despre cunoașterea lumii pierdute, a celei de trăit prin libertățile voinței.
Și despre beteșugurile minții noastre.
Aflată în vrăjmășie cu spațiul, ea este expresie, mască a timpului, nicidecum a orizontului
Simțul, sufletul, inima omului, conștiința lui este sporadică, parțială…
Probabil, de aceea, omul a ticluit legende, porecle, a creat cântări și fabricat cu bisturiul ori foarfecile croitoriei măști, identități.
Altele decât cele ale pământului din care se trage.
Au fost oameni a căror viață nu le-a fost îndeajuns pentru a dărui toată iubirea ce au simțit pentru țara lor.
Cu cât iubirea este mai profundă cu atât mai scurta viața acelora care o poartă, iar plecarea lor face ca eterna și fascinanta patrie să rămână unor urmași nedemni, care se tot înmulțesc…
În ultimul secol, mai exact de o sută și doi ani, patria noastră România, a tot pierdut pământ și oameni…
Trădată și la capătul puterilor ea este!
Marii ei bărbați torturați, asasinați apoi, interziși prin lege.
Copiii, furați, vânduți, surghiuniți cât mai departe de școli.
De curând, parcă din mormintele istoriei spre cerul nepoților și strănepoților am auzit cum se ridică, aidoma unui fuior de ceață matinală, o voce.
Vie, puternică și plină de iubire.
Ea m-a întrebat: „mă vezi„!?
Te văd, i-am răspuns.
Ești porția mea de libertate și iubire de aceea, vei avea mereu o statuie, în inima mea!
