Nu încercaţi a mă distruge,
Cum aţi făcut-o cu ceilalţi,
Căci şi-n mormânt vă va ajunge,
Blestemul celor torturaţi.
Pe adevărul ce-au rostit,
Prin vorbele lor aspre,
Aşa cum sufletul a simţit,
Sau cum şoptit-au astre.
Mustrarea mea este iubire,
Eu nu am scris din ură,
Ce mi-a fost dat este menire,
Eu ce-am gândit, am spus din gură.
Puţini mai sunt să spună drept,
De aceea-i multă răutate,
Şi mai puţin un înţelept,
Mai vezi azi prin cetate.
Am scris din simţ şi din durere,
Crezând în adevăr,
Şi să aduc o mângâiere,
Mă tem că am să mor.
Şi nu aş vrea o lume rea,
Aşa cum am văzut,
Plăcută mi-a fost pacea,
Dar nu am cunoscut.
Căci îndrăzneală am avut,
Să spun un adevăr,
Şi asta lumii n-a plăcut,
Şi a dorit să mor.
Cu nimeni n-am vrut să ma cert,
Eu am iubit din suflet,
Şi tot din inimă să iert,
Şi să ascult la cuget.
Dar cât ai vrea să fii de bun,
Nu poţi, căci te provoacă,
Asta încerc lumii să spun,
Un adevăr nu o să placă.
Acesta doare pe cei mândri,
Ce sufletul şi l-au vândut,
Şi de le-ai spus c-au vândut codrii,
Ei n-au recunoscut.
Să recunoşti un adevăr,
Aproape-i lecuire,
Doar trupurile mor,
Un suflet e simţire.
Şi dacă simţ nu ai avut,
Trăind doar o plăcere,
Oricâte în viaţă ai făcut,
In veci n-ai mângâiere.
Ioana Ilie
