… messenger

…mă confrunt cu o ameninţare cumplită de tiranie a lipsei de utilitate a scrisului de aceea, duminicile, mai ales duminicile,  citesc. Iată, ce bijuterie de text mi-a dăruit „întâmplarea” -pe numele civil George RONCEA…

 https://www.facebook.com/george.roncea/posts/735710919815859:0

 

a venit timpul să ne cam schimbăm viața…
– ați făcut buba?…adiam o mireasmă de ben gay și voltaren plus mă mișcam cam pe ralenti și taximetristu’ s-a bunghit că-s tamponat. nea taximetristu abia avea loc la volan, sprijinea plafonul mașinii cu capul și cu genunchii atingea volanul – cred că era cel mai mare taximetrist pe care l-am văzut vreodată. și-a aprins o țigară cât m-am afanisit io să mă așez ca un șontorog pe scaunul de lângă el, înjurând în gând la ideea că m-au ajuns blestemele lui Vîntu și Voiculescu.
– a venit timpul să ne cam schimbăm viața dom’ George, a continuat gigantul de la volan fără să mai aștepte să-i confirm chestia cu buba, că era clar că-s șontorog pârât.
– nu mai merge ca înainte, nimic nu mai merge ca înainte, trebuie să facem ceva altfel ne ducem la vale, ne ducem direct în cap…dixit colusul…
i-am zis spășit că am slăbit trei chile, că mănânc fără sare, fac tracțiuni pe coarda de alpinism, prinsă pe tocu’ ușii, am tăiat major beutura, iau pastile, fac injecții rele în cur, dorm pe tare, când dorm, mă duc să mă văd la oase, pe scurt fac eforturi și am intenții serioase de îndreptare.
gigantu’ s-a uitat de sus la mine și a zis – cât îmi dați? – am cam rămas în ceață cursa era abia la început și nu aveam idee cât să-i dau – dar a continuat fără să bage de seamă aparent că sunt în confuzie semantică – …am 127 de chile, dar aveam 167 (?)
bucuros că nu era vorba de bani l-am întrebat reflex – ce înălțime?
ununouăzeciși doi a zis taximetristu’ și a turuit mai departe – am dat jos patruj de chile și mai dau jos încă treizeci…dietă Dukan, ca Udrea? – bag io, cică expert, – nicio dietă, adio prăjeală și pâine, o țin așa de un an jumate, m-am dus la doctor, am făcut analize, doctoru’ a zis că-s beton analizele da’ sunt prea gras și pot muri oricând de infarct, m-am speriat și am început să dau jos.
S-a uitat la mine ca să se asigure că-l ascult, îl ascultam smirnă (167 de chile, ooau !) – mi-am aprins și io o țigare, el mi-a tras scaunul mai pe spate cu o mână cât piciorul meu, am oftat fericit și m-am lăsat mai pe portieră pe o parte, să mă bată vântul în față, plăceri simple, de apreciat – giganticus a povestit mai departe, concentrat pe temă: am fost rugbist de națională, aveam 98 de chile pe vremuri, spărgeam tot, futeam tot, erau gârlă gagicile, mi-am făcut de cap, mă aplaudau oamenii, eram zmeu, viață nenicule, rupeam norii, devastam cârciumi, tăiam lemne câte un vagon, ridicam oameni în spate și fugeam cu ei, eram omu’ de fier, așa mi se părea….
i-am zis că și io spărgeam lemne, era plăcerea mea de asemenea, mai puțin alergatu’ cu oameni în spate și devastatul, dar – am zis, am cărat și io o grămadă, îmi plăcea să car, să merg pe munte, să ridic bușteni, bolovani, piatră, am fost pietrar i-am zis, da’ m-am lăsat pe tânjală, acu stau la computer doișpe ore pe zi, cât despre gagici, zic, acum am interdicție de la doctor…
…eram la un stop și s-a răsucit către mine colosul, s-a benoclat cumva șocat – la vârsta matale – a murit? zise compătimitor…
era să mă înec cu fumul – zic, aoleu, nu încă, mai mișcă săraca da’ cică până nu repar coloana nici din picioare n-am voie să o folosesc la babardeală că risc scăunelu’ cu rotile…nasol, zice gigantu, la mine merge, nevastă-mea când mă vede acum că slăbesc e ca nouă, înainte trebuia să-mi încheie ea șireturile la pantofi, nu mă puteam apleca – ia uite ceasul ăsta – zice, și bagă două degetoaie sub curea, ia uite cât spațiu a rămas, așa era mâna mea înainte, aveam degetele la mâini ca cârnații, ca polonejii, nu mă mai recunoșteau colegii, eram și la față diform, dacă aș avea poze cu mine să-ți arăt când eram tânăr – ziceai, cine-i ăla?
i-am zis că și io arătam altfel pe vremuri, când eram sportiv și gigea, și, apoi, oropsit, am zis că nu mi-am imaginat vreodată că poți ieși din circuit așa brusc, dintr-o dată, fără fluier de la arbitru, fără cartonaș, ceva.
înțelept, taximetristu a punctat – Dzeu îți dă semne, o dată, de două ori, de trei ori, până la urmă are și el treaba lui cât să se ție de capu’ tău – dacă ești belfer și te crezi de fier odată îți arată că ești praf în vânt (ce tare, îmi zic în gând, taximetristu’ colosal parafrazează din Ecleziaști – dust in the wind, melodie universală, chiar fără să știi teologie – culmea, nu Scorpions au lansat Dust in the Wind, ci un necunoscut red neck din Kansas, Kerry Livgren, într-un album din 1977, cu numele Point of Know Return – All we are is dust in the wind/ Same old song/ Just a drop of water in an endless sea/All we do crumbles to the ground, though we refuse to see/Dust in the wind/All we are is dust in the wind)…
– îi zic, n-am mai cunoscut pe nimeni care să reușească să slăbească 40 de chile! – mă corectează el – vor fi 70, vreau să revin la 98, cum aveam pe vremuri, e ca și când ai da jos un om din spate.
– zic, mi se pare extraordinar – ăsta e tot setul de reguli și toată combinațiunea, e doar adio prăjeală și pâine, fără sală, fără dietă, fără alergat pe stadion, fără pastile și ceaiuri, fără prafuri secrete, fără stat în cap și băut pișat?
– care sală, zice omu’, stau aici în scaun, asta-i munca, de unde bazin și sală și alergat? n-am ce face, acu’ sunt cu volanu’ din asta trăiesc…și nu beau ceai, beau cafea, zice el
– mă bag și io, curios, – fără zahăr? aiurea, cu zahăr, da’ nu mai fac excese cu berea, beau un șpriț, când ies din tură, da’ chestia e că m-am speriat când mi-a zis doctorul de infarct, am luat în serios, am copil mare, da’ încă are nevoie de mine, o mai duc multă vreme dacă mă mențin, am sănătatea de fier, pe vremuri făceam Herăstrăul înot, stăteam în Floreasca, eram toată ziua în apă, prindeam raci, scoici de pe fund
– și io, zic, pe Bordei, alături, acum nu mai unde să te bălăcești, nu mai e nimic ca înainte, bag și eu ca un ecou retrovers al taximetristului gigantic.
– lasă dom George, am trăit bine, așa cum a fost pe vremuri, am avut ce-am vrut cât s-a putut, am avut copilărie frumoasă, ne-am spart în figuri, ne-am făcut de cap, da’ acum trebuie să schimbăm calimera, e timpu’ să ne schimbăm viața cât se mai poate, oricum nu-i pasă nimănui de tine când ești la greu, toată lumea te vrea cum te știa, n-are nimeni timp și chef de problemele tale, dacă dai colțul tot aia e, un loc gol la masă și atât și la revedere, azi ești mâine nu ești ce atâta filosofie?!
…tot muncești și tot muncești până te rupi în două aiurea, nu schimbi nimic dacă crăpi muncind, toată lumea asta e cu curu’n sus, nu putem schimba noi totul, trebuie să ne schimbăm doar pe noi cât se mai poate, cât te mai țin puterile, că dacă intri pe rotativă nu mai ieși, te cureți, sănătatea n-are preț până începi să dai bani la doctori – io zic că e chestie de voință, nu e mare chestie, dacă ai fost sportiv, dom’ George, știi ce înseamnă să strângi din dinți și să alergi și să te bați chiar cu dislocare de umăr și cu dureri de te tăvălești pe jos. asta-i treaba noastră, să rezistăm, Dzeu ne-a dat putere, ne-a făcut mai mari, mai de hei rup, lumea are așteptări de la noi, dacă io am putut căra în cârcă până acum un om de șaptezeci de chile poți și mata să mai dai jos, să te pui pe picioare, să te gândești mai mult la sănătatea ta și la faptu’ că a venit momentul acela…
– ăla cu schimbarea?, bag io, ca să arăt că’s atent și nu’s prostan…
– da, ăla, zice gigantu’ – se uita la mine fix, ajunsesem la adresă, io eram pe gânduri, părea că mai vrea să-mi zică ceva, arătam ușor dezorientat, mă simțeam cumva ca la camera ascunsă, colosul îmi părea un fel de mesager tainic, am sesizat brusc că nu mă mai durea nimic la spate și pentru prima oară de o bună bucată de timp piticii demenți care îmi cărau bocanci de fer în spate se opriseră.
era răcoare și bine, aș mai fi stat în taxi, de multă vreme am constatat că am o relație ciudată cu taxiurile și taximetriștii, când ești de o viață on the way, taximetriștii par o interfață a ideii de pasaj între și între.
iar dintre toți taximetriștii cu care am navigat prin Oraș până acum cum naiba l-am nimerit tocmai acum pe ăla cel mai colosal, cu citate din Geneză și cu racord la ideea schimbării ontologice, a automodelării?
Parmenide zicea că schimbarea este înșelarea simțurilor, o hipnoză cum ar veni, însă gigantul taximetrist propovăduitor al mesajului schimbării era cât se poate de real și de concret, în cifre chiar – 167 e o cifră, cred că nici măcar Hercule nu avea 167 de chile, io personal n-am cunoscut până la această cursă cu Cobălcescu pe nimeni care să fi avut 167 de chile.
…și care pe deasupra să-mi zică direct –”schimbă-te acum, imediat, n-o mai freca senzorial, lasă ataraxia patologică, lasă disbulia și bagă foale pe survival, sări pârleazul aporiei că e nașpa altfel, o belești la rece și nimănui (chiar) nu-i pasă”.
pe când eram la teologie am învățat că mesagerilor li se spunea de către greci angelios, cam același lucru ca înțeles cu melakh Elohim – mesagerul lui Dumnezeu sau melakh Adonai – mesagerul Domnului, acești Elohim nefiind altceva decât fiii aceluiași Dumnezeu evanescent.
complicat.
elohmii ăștia lucrează sub acoperirea anonimatului, chestie la care mă cam pricep, doar că nu mai sunt anonim. dar de ce ar trimite Dzeu, la o adică, un taximetrist giganticus de la Cobălcescu, culmea, cel mai mare om văzut de mine vreodată, ca să-mi atragă atenția cu mesajul că a venit timpul schimbării, acum ori niciodată, ori mori?
Ubayd Allah Maimun al Qurtubi al Israili a scris cândva o lucrare de căpătâi ce se chema „Călăuza rătăciților” – sau a „șovăielnicilor” (Moreh Nevuchim). și io sunt un din ăla, un șovăielnic, cred…Gagiul ăsta zicea cam așa: “mesagerii” – adică angelios ăia ai grecilor, sau îngeri pe românește, sunt cei care îi ajută pe civilii profani, adică pe oamenii simpli, ca mine, să se apropie de summum bonum, cunoașterea lui Dumnezeu.
lumea n-a avut suficientă glagorie să-l ia în seamă, cu tot cu mesajele sale – mai ales cu tema judecății, a raționalizării – ce încearcă separarea sacrului de profan.
Temă imposibilă, cum a dovedit Mircea Eliade (search Sacru și Profan, pentru idioți) .
Contemporan cu Maimonide ăsta a fost un alt gagiu, savant genial, căruia i se spunea “boul taciturn”, pe bune.
era călugăr dominican, considerat unul dintre marii gânditori ai omenirii creștine (că există și o omenire necreștină, infuzată de draci, ftui).
Toma de Aquino se numea boul.
i se spunea așa pentru că era ff mare, ca constituție, cât un bivol/bou/taximetrist adică, și pentru că tăcea mult. Când nu tăcea – scria.
de la el mi-a rămas cam așa, din câtă teologie am învățat io (alt bou): “coincidențele sunt împrejurările în care Dzeu preferă să rămână anonim”.
adică preferă, ăsta-i accentul.
taciturnul a tot scris și a tot scris, până când s-a ofticat pe lumea asta de cretini și a hotârăt așa: fix în data de 6 decembrie 1273, a decis să pună capăt întregii sale activităţi de savant. Nu a mai scris niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-şi continue lucrul, a răspuns: „Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că sunt paie”.
Paie, adică un fel de dust in the wind, ca să facem racordul cu Ecleziaștii, ăia citați de taximetristu meu mesager, colosul de sute de mii de chile. Orice textier/jurnalist a trecut vreodată prin dilema asta – ce rost are să scriu pentru vite încălțate – paie?
ufff ce acoladă am făcut, toată polologhia asta mi-a trecut prin creieri instant, pe când bătea vântul în portiera taximetristului mesager/elohim/angelios/supraponderal/giganticus/ cobălcescus.
i-am dat mesagerului/elohim colosal dublu’ față de aparatu’ de taxare, la coborârea din taxi, în ideea că am renunțat de azi la banii de pâine.
aplecat pe geam, înainte de a demara, gigantu a mai punctat odată: deci fără prăjeală, fără pâine, da?
pfff ce înger gras…(nu mă mai doare nimic, nicăieri, pe bune, și n-am băut (mai) nimic)