Iniţial am studiat muzica, dar vârsta la care am început studiul ei s-a dovedit a fi tărzie și Viorica Pop, excepționala profesoară de teorie și solfegiu a Liceului de Muzică din Cluj mi-a comunicat că în ciuda aptitudinii remarcabile a urechii (muzicale) mele, va trebui să abandonez studiul fagotului, iar eu, băiat cuminte și respectuos și plin de recunoștință față de efortul impresionant al mamei mele de a mă ține la Cluj, în anul de grație al Domnului 1965-1966, i-am mărturisit că mă voi întoarce la Vișeu de Sus, unde vreme de un an nu am mai mers la școală ci, pe Wasser, la Roșu, unde se construia un funicular ceea ce, deloc o coincidență fără înțeles, mi-a încântat nu doar efortul de citire al romanului lui Kazantzakis –”Zorba grecul”, cât mai ales fantezia și voința de înțelegere a unei lumi încă necunoscută percepției mele, dar imediat ce am intrat în freamătul și lumina ei am reușit să consolidez în mintea mea ideea de autentic astfel, după un an petrecut la liceul teoretic din localitate, unde în afara orelor de latină ale profesorului Georgeanu nu m-a fascinat nimic, poate numai faptul că în pauze urmăream meciurile de șah ale unora dintre profesori, eu fiind component al echipei de şah a oraşului, care participa la campionatul naţional pe echipe, m-am reîntors la Cluj, la Liceul de Artă de pe Budai Nagy Antal, unde Eugeniu Pletea, profesor de literatură română, pictorii Corneliu Brudașcu și Anton Lazăr, sculptorul Mihai Barbu s-au străduit să consolideze elevilor, ceea ce –cel puțin în cazul meu, era oarecum exersat, o capacitate de aproximare, evaluare, a autenticului și recompunere a acestuia de aceea, când în decembrie 1989 la auzul știrilor de la Europa Liberă în legătură cu șansa de debarcare a lui Ceaușescu, nu am stat o clipă pe gânduri și am ieșit în stradă, împreună cu prietenul Cornel Ivanciuc, într-o tentativă de a convinge bucureștenii să iasă în stradă, ulterior amândoi sfărșind în presă și, iată, mulțumită lui Sebastian Ghiță, Laurei Codruța Kövesi, SRI, Parlamentului, Preşedinţiei Republicii, Curţii Constituţionale, tuturor celor din piramida puterii, am aflat ce înseamnă –de iure şi de facto, surogatul, în politică, în administraţia de stat, în legislativ, în magistratură, chiar şi în presă căci, din nefericire experienţa mea, dar şi a lui Cornel Ivanciuc, în materie de surogat se reducea la celebrul OZN, din perioada „epocii de aur” adică, orz, zaţ, năut care înlocuia cafeaua de aceea, mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că, la cei 64 de ani pe care anul acesta mi-i va valida, probabil, am înţeles tâlcul cuvintelor lui Michelangelo Buonarroti, rostite la venerabila vârstă de 88 de ani, la terminarea celebrei sculpturi „Piéta”: …”abea acum am învăţat să sculptez”, echivalentul tulburătoarelor versuri eminesciene, …”nu credeam să învăţ a muri vreodată” pe care viaţa le-a aşezat în biografia unora din cetăţenii unui stat, parodie a democraţiei, numit România!
