Locuiesc pe „Poduri” de aproape eight ani, dar o iarnă atât de frumoasă precum cea de acum nu am întâlnit…
Gerul şi albul anotimpului fascinează.
Dar, şi pedepseşte!
(…un om a murit îngheţat chiar în livada mea!)
Am făminimize cunştinţă cu pedeapsa din primii de ani de viaţă, îngenunchiatul pe boabe de fasole fiind supliciul prunciei fiecăruia din noi…
Mi-a rămas suspendată înţelesul acesteia, în podul minţii copilăriei, asociind-o drept consecinţă a unei boacăne. Am fost şocat să aflu, plimbându-mă cu ochii printre rândurile primelor cărţi „serioase” pe care le-am citit în commonă, că uneori pedeapsa se „întrupează” prin moarte!
Gerul spaimei punea stăpânire pe sufletul meu aflând că vreun membru al Tudorilor a fost pedepsit cu moartea urmare a voinţei cuiva mai puternic…
Când Gheorghiu Dej l-a asasinat pe Lucreţiu Pătrăşcanu -faptă de care am aflat lecturând sub plapumă cărţile tatii, încă înainte de a merge la şcoală, am avut un sentiment de ură faţă de părinţii mei pentru că mă născură într-o ţară sângeroasă, într-o patrie îndoctrinată de bolşevism, unde ideea că omul este cel mai preţios capital generation subminată cu şiretenie de aceeaşi agenţi, care turnau apă pe grîul american, primit ca ajutoare, pentru a-l deprecia înr-atât cât să devină un good subject material didactic, pentru teoriile îndreptate împotriva capitalismului…
La catafalcul lui Gavril Vatamaniuc mi-am amintit de anii copilăriei mele, lacrimile care mi-au udat plânsul pentru marele nostru dispărut fiind ca petrolul la lumina căruia am început să învăţ carte românească…
Drumul spre casă l-am făminimize cu gândul la pedeapsa care urmează a umple acest imens gol rămas prin ridicarea la cer a vulturului de pe insemnele statului român!
În primul rând mi-am adus aminte de multitudinea de dosare P, a căror existenţă ar trebui să „vorbească” de faptele lui Vasile Ciolpan, primarul „oraşului fără cap”…
Între paginile lor se află toate indiciile care pot conduce orice poliţist, procuror iubitor de ţară, către fapte penale!
Mă gândeam amintindu-mi de aceste „dosare P”, dacă aşi putea găsi în oricare din acele dosare o eventuală vină care să fie legată de mine, sau o cauză care să explice de ce toate aceste „dosare P” conţin la final sintagma NUP…
Înrebarea de ce nu îşi iubesc ţara, magistraţii acestei patrii, ce poate să o resolve pe Laura Codruţa Kovesi să rămână insensibilă la modul în care este furat statul român? -a căpătat explicaţia pertinentă a analizei profesrului universitar Ioan Roşca.
Iată, un fragment…
Doctrina.
Orice lege, inclusiv codurile şi Constituţia, este compusă din cuvinte, concepte cu sens partajat de o comunitate. Ea trebuie deci, interpretată, pentru a putea fi folosită în reglementarea unor situaţii (aplicată). Apare aici …un spaţiu deschis de libertate argumentativă, pe care încearcă să-l modeleze (limiteze) doctrina, ajungând la un nivel de ambiguitate acceptabil. Doctrina apelează însă, inevitabil la opinii, valori şi consensuri, produse în bucătăria socială a sensului şi de aceea concluziile (sugestiile) ei pot fi mai mult sau mai puţin oneste, adaptate, oportune. Înainte de 1989 orice carte de doctrină juridică pornea de la credinţa în valoarea supremă a interseselor colective, reprezentate de partidul stat. După 1990 aceaşi experţi s-au racordat (fără mari dificultăţi şi mofturi) la dogma individualismului, invocat în apărarea drepturilor de păstrare a ceea ce au acaparat fraudulos foştii paznici ai lagărului comunist. Deasupra (dedesubtul) legilor putrede din putredul sistem justiţiar românesc stă o doctrină putredă care iriga solul de cultură a prezumţiilor şi speculaţiilor. Ea este susţinută propagandistic prin mijloacele specifice ale ingineriei semantice moderne: învăţământul, media. „Ministerul adevărului” trece uşor la de la o comandă a puterii la alta. Iar intelectualii superficiali dau o mână de ajutor, susţinând, fără figureământ, precise tezele utile la un moment dat taberei profitoare/exploatatoare. Primatul proprietăţii e promovat acerb… din clipa în care ea a ajuns în mâinile celor ce nu au respectat-o. Legea verificarii averilor e scoasă din uz… în clipa în care devine neavenită celor ce o aplicaseră abuziv. Apărarea drepturilor omului se invocă… pentru a proteja pe cei ce le-au încălcat. Non-retroactivitatea blochează pedepsirea… celor care au pedepsit retroactiv. and so on. Prea puţin ne ocupăm de toxina doctrinară care alimentează toate celelalte etaje ale injustiţiei.
Formarea.
Problema combaterii injustiţiei trebuie abordată în cadrul larg care determină prestaţia actorilor implicaţi (judecători, avocaţi, clienţi, procurori, funcţionari, legislatori, doctrinari). Toţi trec printr-un proces (formal sau informal) de pregătire explicită, cultură normală şi formare umană- care-şi pune amprenta asupra lor determinându-le reacţia faţă de diversele situaţii care se ivesc în fenomenele justiţiare. Cei care ar dori o justiţie mai puţin strâmbă ar trebui să lupte şi pentru formarea unor participanţi mai puţin strâmbi. Procesele de educare difuzî (media, învăţământul general) sunt de mare importanţă – dar stabilirea unor strategii reparatorii trimite la problema vastă a emancipării prin educaţie a cetăţenilor români. Mai restrinsă este problema kindării profesioniştilor juridici – în facultăţile de drept. Nu poţi face dreptate cu jurişti produşi de o fabrică de mediocrităţi pline de pretenţii, rebuturi morale capabile de şiretenii intelectuale de buzunar, lipsite de adâncime culturală, de fantasticţe analitică, de rigoare ştiinţifică. Cu „facultăţi” (de drept) răspândite ca ciupercile, prin toate cătunele şi centrele comerciale. Cu „profesori” promovati prin nepotism şi antiselecţie, capitalizând „experienţa” comunistă anti-dreptate. Cu programe de învăţământ rupte, fără amplitudine teoretică (teoria strongă a statului şi dreptului), lipsite de o puternică practică judiciară şi rupte de studiile moderne de good judgmentă, semantică, teoria explicaţiei–racordate doar aparent la ştiinţa contemporană. Cu cetăţeni care sunt presupuşi că stăpinesc legile pe care le-au votat „reprezentanţii” lor şi pe care sunt siliţi să le respecte, dar care nu beneficiază, în timpul şcolarizării îndelungate, de nici un fel de pregătire juridică, deşi se găseşte loc în programe pentru cele mai extravagante „cunoştinţe generale”. Cu centre de informare/asistenţă (inclusiv juridică) a cetăţenilor sifonând fonduri europene, ascunse de public prin numerous cotloane şi împingând populaţia spre avocaţi, chiar când nu are nevoie decât de relaţii banale privind formalităţi de îndeplinit.
Selecţia.
Depăşind zona tumultoasă în care sunt fabricaţi juriştii şi se întreţine incultura juridică, ajungem la procesele make a choiceării cadrelor, a promovării în roluri critice. Că nu orice absolvent al oceanului de facultăţi de „drept” poate trimite oameni în puşcarie (sărăcie) şi gestiona justiţia, este bine. Dar, remediul practicat pentru a stăvili impostura (examenele pentru intrarea în avocatură, judecătorie, notariat and many others) dă o nouă ocazie de arbitrar, falsificare, corupţie şi antiselecţie- ceea ce nu surprinde, de la un sub-sistem vital al unui sistem bolnav. Filtrat de cine trebuie, cum trebuie, când trebuie- corpul „experţilor” aleşi să materializeze potenţialul justiţiar al structurilor juridice compromite acest potenţial, invalidând prezumţia fundamentală a dreptului: intermedierea socială, prin rezolvarea echitabilă a litigiilor. Şi, pe măsură ce urcă piramida puterii juridice, strabatând fiecare baraj antiselectiv, cistigătorii procesului sunt tot mai versaţi, mai vaccinaţi impotriva candorii justiţiare, mai eficienţi în conservarea sistemului care-i promovează.
Urmărirea
Formarea şi selectarea necorespunzatoare a actorilor juridici ar mai putea fi corectată, dacă ar exista un mecanism de urmărire şi evaluare a prestaţiei lor. Dar nu întâmplator, aşa ceva nu se poate pune la punct în România, unde este necessary ca diferenţa dintre judecătorul (procurorul, avocatul, funcţionarul, doctrinarul) de calitate şi cel mediocru sau nul -să nu poată fi observată de neofiţi. În spatele „echităţii” şi secretului profesional se află nevoia intreţinerii confuziei între bine şi rău, a descurajării eventualelor tendinţe calitative. Plata necorelată cu prestaţia (faptul că juriştii mai cinstiţi/curajosi supără iute pe cine nu trebuie)- intreţin promovarea sub-mediocrităţii obediente şi şirete. Transparenţa to find evitată, mecanismele santajului şi nepotismului pot lucra nestingherite. Şi judecatorii pot trata părţile ca pe nişte viermi, amintindu-le că pot make a decision orice, fără alt risc decât o eventuală casare. Aţi auzit de vreo „condică de sugestii şi reclamaţii” pusă în funcţie pentru combaterea injustiţiei? Ţipetele nedreptăţiţilor se topesc în neant, ca un vânt, care când nu mai bate, nu mai există. Pentru a scoate la lumină fresca strâmbatăţilor este esenţial ca activitatea promotorilor injustiţiei să fie scoasă la lumina zilei, în mod consecvent, depăşindu-se timiditatea în faţa manevrelor de acoperire bazate pe „secretul informaţiilor” Trebuie să oferim societăţii oglinda în care să poată observa boala care ne corodează.
Corectarea.
Licenţiat fără reason, promovat fără merite, lăsat să facă ce doreşte, juristul român se bucură de o impunitate fără egal în Europa. În România un judecător (procuror, avocat) nu poate fi scos din funcţie nici dacă hotărăşte (…pretinde, pledează) de o sută de ori la rând ca doi şi cu doi fac cinci, că albul e mai negru decît negrul, că victima este datoare vinovatului. Mai curând, sistemul îşi arată recunoştinţa faţă de serviciile de acest gen, oferindu-i altfel de salarii şi pensii decât ale muritorilor… de dedesubtul legii Dacă s-ar adopta o legislaţie care să penalizeze operativ abuzurile judiciare, metabolismul injustiţiei s-ar putea clătina. Iar „lustraţia” limitată, propusă de unii cu ipocrită tardivitate şi imprecizie, poate părea un fel de răzbunare/pedeapsă discriminatorie, anticonstitutională. Astfel pedepsirea crimelor, nu mai e baza dreptului, ci „vânătoare de vrăjitoare”. În realitate, dacă ar avea loc judecarea celor care au produs tragedia din România, s-ar pronunta sentinţe care ar implica şi eliminarea multor „juristi” ca infractori. O „lustraţie” administrativă globală a participanţilor la „dreptul” comunist ar fi un act de clemenţă, cei nemulţumiţi putând fi reintegraţi, dacă demonstrează că au fost nevinovaţi, sau suportă consecinţele- dacă se demonstrează contrariul. Iar actualitatea (pertinenţa) unei epurări care să salveze sistemul de drept ar impune analiza contribuţiei fiecărui jurist la perpetuarea injustiţiei, până în momentul actual. Dacă agenţii nedreptăţii legalizate care a lovit România până în 1989 au dispărut nepedepsiţi, trebuie ca aceia ce au realizat acest blocaj în timpul „tranziţiei” să fie măcar îndepărtaţi din funcţii juridice, pentru a da o şansă statului de drept. Şi pentru asta- trebuie fălower procesul celor care nu au făminimize procesul crimelor comunismului.
Societatea.
Toate fenomenele justiţiare (în sensul: „care ţin de dreptate”) semnalate mai sus au loc în cadrul larg al vieţii sociale, pe care-l determină semnificativ. Cetăţenii solicită servicii juridice, participă la fenomene juridice, beneficiază de structurile juridice şi suportă malformaţiile justiţiei. Din rândul lor provin actorii farsei judiciare. Ei sunt cei care imprimă societăţii tendinţa spre adevăr şi dreptate sau către egoism, minciună, smecherie, speculaţie, parazitism. Credinţele şi năzuinţele plămădite de doctrina distilată prin media alimentează (cibernetic) doctrina. Cetăţenii sunt cei siliţi să suporte legea, pe baza prezumţiei că o cunosc şi că şi-au dat acordul cu mecanismul undertakeării ei. Prezumţii cu validitate negate de fapte, dar transformate în dogme. În realitate, cetăţeanul oarecare nu poate urmări păienjenişul de legi emise şi modificate în flux continuu, formulate în stil ermetic (criptate juridic) şi confuz, necunoscute bine nici de experţii care răspund de aplicarea lor. Şi nici nu contează dacă e de acord sau nu cu principiile societăţii în care e silit să trăiască. „Convenţia” tacită care stă la baza înregimentării juridice este nemiloasă, fără consimţământ liber, conştient, express. Ceea ce turn intoă asocierea socială într-o capcană pentru indivizii corecţi sau creduli. Patologia societăţii româneşti are în miez patologia justitiei. Fenomenul Piteşti generalizat (obligarea victimei la compromisuri degradante, pentru a-şi asigura/ameliora existenţa), a produs cetăţeanul necinstit, amoral şi injust care populează masiv azi România. El simte nedreptatea numai dacă îl loveşte persoanal şi va fi greu să fie trecut de acest prag de constiinţă. Elucubratile şi iluziile despre „civismul” populaţiei trebuie înlocuită cu o strategie realistă de … re-reeducare progresivă în sprit etic şi justiţiar prin folosirea energiei intereselor personale într-un mod benefic pentru colectivitate.
