Am trăit ultimele zile ale anului 2016 începând lectura prozei lui Vasile Igna de aceea, articolul meu a și împrumutat titlul romanului și, ca un făcut, privind comportamentul celor din mai din aproapele și mai din departele meu, am admis drept potrivită cafeneaua ”Consul” ca metaforă a spațiului în care omenirea viermuiește –unii chiar avem origine reptiliană, la fiecare sfârșit de an astfel, un vag sentiment de ”déja vu” a pus stăpânire pe întreaga mea ființă ceea ce m-a determinat să las cartea de-oparte pentru a încerca să călătoresc, într-un soi de regresie conștientă, înspre mine și, prin mine, înspre cei care pe întreg anul 2016, dar și în 2015 și tot așa până unde am tot găsit ”urme” ale trecerii mele, al celor apropiați mie, până când, în căutarea unui detaliu fiind atent, calculatorul (cine și cu ce scop ne-a pus la dispoziție aceasta ”săpăligă”, căreia abea dacă reușim să-i exploatăm aptitudinile?!), mi-a ”sărit” în ajutor, dar ceea ce a urmat m-a dus și mai în urmă astfel, eu însumi am devenit o mare întrebare pentru al cărui răspuns, trebuie să recunosc, nu știu dacă sunt pregătit tocmai pentru că trăiesc, alături de dumneavoastră, cititorii, agnostici sau credincioși practicanți, prieteni, dușmani sau indiferenți ai doctrinelor politice, într-o lume despre care în ultima sută de ani abea dacă s-a spus ceva nou –poate numai Stephen Hawking cu a sa ”Istorie a timpului” este excepția de la regulă, dar ce folos dacă liderii națiunilor conduc omenirea către un consumism devorator de personalitate intelectuală, dar pentru că sunt onest recunosc și continui să îl admir pe Ioan Paul al II-lea pentru al său papal ”mea culpa, mea maxima culpa” prin care, cine știe, dacă a spălat obrazul Vaticanului sau, al Dumnezeului care de mii de ani îngaduie ignoranța (și) în materie de cunoaștere, iar din clipa în care părăsind artele plastice adică, studiul recreerii naturii cu ajutorul desenului (lumina și umbra alături de culoare fiind un fir al Ariadnei exclusiv pentru lumea văzutelor!), am devenit jurnalist și astfel, ”prins” al unei disperate tentative de a renunța la lanțurile ce mă leagă de învățătura ”materialist-dialectică” căci, nu-i așa, … ”pământul ne ucide, iar cerul ne mântuiește”, dar nu reușesc să rup această puternică legătură de aceea, abundă în comportamentul meu acțiuni, tare ale identității mele terestre chiar dacă, simt asta, deși îmi este încă dificil să explic, am conștiința nu doar a unei coincidențe extraterestre ci, cum spuneam a unui déja vu, iar lectura prin care am petrecut noaptea dintre ani mi-a întărit convingerea că trebuie să continui a scrie, chiar dacă semnele arată o oră a închiderii pentru cei care impun, finanțează și induc acest comportament al oamenilor de-a deptul inuman la adresa Pământului și asta nu pentru că scrisul meu i-ar putea opri ci, pentru că sunt ceea ce eram la început adică, cuvânt înainte de ora închiderii… prin care o parte a energiei orgonice pe care am reușit să o sporesc când am primit-o, chiar cu acest scop, să poate fi utilizată de Univers astfel, viața mea, aici pe aceasta planetă minunată, să fi fost consumată cât mai aproape și cât mai exact de ceea ce a fost trebuit a fi să fie și să capăt permisiunea de a mă ridica la cer…
