Nu știu cum este în alte democrații post comuniste, dar în România pentru a-și putea exercita profesiunea de jurnalist cetățeanul este obligat să solicite în scris apoi, să primească acceptul președintelui pentru a rămâne într-o sală de judecată în această calitate iar, dacă nu, este scos din incintă precum o curea din pantalon astfel, părțile din proces rămân în toată nuditatea actului de justiție, publicul din sală trebuind a fi într-o perpetuă muțenie, aidoma personajelor din filmele începuturilor romantice ale cinematografiei fraților Auguste și Louis Lumière, au contraire poate lua o amendă prin care statul român să mai albească fumurile coșurilor fabricilor de buget, prin urmare în sălile de tribunal ale românilor aerul e stătut, arareori câte un parfum dinspre proza lui Urmuz, fostul judecător de pace și mai apoi, grefier al Înaltei Curți de Casație de la București, autorul celebrelor ”pagini bizare” de care chiar ieri mi-am amintit, luând aminte la audierile unuia din martorii cheie din dosarul ”doi și un sfert” al fraților Cepil, în a patra dezbatere pe fond a unei spețe căreia, pe toți dracii ce dau târcoale actului de jurisprudență și filozofie a dreptului românesc, mai mult ca sigur i se va schimba încadrarea juridică întrucât martorul –un angajat al Poliției de Frontieră din cadrul IT Poienile de sub Munte, pe nume Mihai Dzițac, prin declarațiile făcute în fața instanței a spart borcanul în care zăcea, precum zacusca, sintagma utilizată nu doar de reprezentantul parchetului –procuror Ionela Violeta Trenca dar, conținută și de înscrisurile oficiale ale Judecătoriei Vișeu de Sus adică, ”exercitarea atribuțiilor de serviciu”, zacuscă ce se scurge acum aidoma mucilor pe obrazul celui sub stare de gripă …
(Era să uit, dar iată, în digital poți adăuga la text, de aceea, scriu că solemnitatea actului de justiție trebuie obținută nu numai pe hârtie ci, efectiv și plenar de aceea, nu ai cum să ceri liniște în sală -doar pentru faptul că, un apropiat al inculpatului, ce vine de la mii de km. să-și vadă ruda, dă glas înăbușit unor sentimente în timp ce tu, judecător, tutuiești trăgând de șireturile avocaților!)
Inițial, omul a afirmat că era în posesia unor informații –pe care avocatul Florin Druhora a cerut ca președintele de ședință – judecătorul Vasile Florin Fărâmă, să le afle sursa, dar și după aceea acestea au rămas confidențiale ceea ce, nu-i așa întărește ideea, că lista protocoalelor secrete având pe una din părți Ministerul Public, rămâne, pe mai departe, deschisă, informații care configurau fără echivoc un transport de țigări de contrabandă deci, flagrantul!
Dacă afirmațiile lui Mihai Dzițac, reținute atât audio cât și script, vor fi susținute și de următorul martor, solicitat de apărătorii inculpaților, în persoana ofițerului Gruber Mușinschi, comandantul subunității ce a descins pe proprietatea privată a familiei Cepil atunci cu siguranță, încadrarea juridică trebuie schimbată, din ultraj în orice altceva căci, martorul întrebat fiind de avocați, a indicat clar faptul, că ”a vrut să afle identitatea celor 5 persoane care au urcat în Mitsubihi-ul condus de Ioan Cepil” de aceea, a pornit în urmărirea lor așadar, în antiteză clară, fără nici un echivoc, cu ideea de flagrant de mai înainte, pus la cale împotriva fraților Ioan, Andrei și Vasile Cepil, autorii -susțin cei din Poliția de Frontieră, unor fapte infracționale aflate în derulare la acea oră!
Întrebarea este: de ce nu erau polițiștii de frontieră în posesia unor mandate de percheziție, prin care să își poată duce la bun sfârșit misiunea?
De ce ofițerul Gruber Mușinschi nu-i cere procurorului Livia Burnar un mandat în timpul convorbirii telefonice din seara zilei de 30 ianuarie, ce alt subiect să fi avut dialogul telefonic?
Ori prostia crasă, ori lipsa unor cunoștințe profesionale temeinice din partea celor sus pomeniți au făcut din acțiunea echipajelor Poliției de Frontieră și a Parchetului subiectul unei proze scurte ce ține bine înaltul vibrațiilor oricărui autor al absurdului, dar pune celor ca mine, jurnalistul ce își exercită profesiunea și în sala de judecată, fireasca întrebare: ce caută prostia în Poliția de Frontieră?
Va urma…
