Turbarea contemplând…

    0
    712

     

    pic_002

    După „gerul bobotezei” –mai temperat anul acesta, în by the use ofţa politică de la noi a intervenit un fapt inedit: rămânerea organizaţiei UDMR la porţile Palatului Victoria!
    Decizia USL –ca efect al presiunilor exprimate în layout A3 de către o serie de personaje din anturajul cuplului Antonescu-Ponta, a fost perceput de către liderii UDMR drept frondă la protocolul secret din 1993 de la Neptun, unde Ion Iliescu şi three lideri ai ungurilor –Frunda, Borbely, Tokay, au statuat aducerea UDMR la guvernare, ca semn al reconcilierii după atrocităţile de la Tg. Mures din martie 90.
    Momentul a fost pândit cu multă răbdare de Laszló Töokayés iar, hotărârea celor din USL i-a secretat acestuia un surplus de endorfine care, i-au apreciat şi obstinata-i ură faţă de România şi UDMR!
    Declaraţiile belicoase ale unui ambasador aflat dincolo de cutuma mandatului apoi, perversitatea cu care Traian Băsescu şi premierul Orbán Viktor au afişat pe simeza bunei vecinătăţi kitschul unei false prietenii, au produs rumoare (şi) în USL iar, scopul celor de la Budapesta de a isteriza societatea românească a fost realmente facilitat şi de lipsa unei strategii naţionale în chestiunea raporturilor ungaro-române, mai apoi al celor ungaro-ungare, şi a confuziilor legate de secui şi atitudinea pasională a unor politruci din vechiul Regat care, au asortat incultura majorităţii oamenilor politici din România grăbiţi a scoate de la naftalina istoriei chestiunea naţionalismului-iredentist.
    Agitarea unei textile conţinând heraldica unui ţinut medieval dar, şi lipsa din farmaciile politice a vaccinului antirabic, au generat o perturbare a raporturilor diplomatice între două guverne care, până deunăzi, se lăudau cu modul exemplar în care au rezolvat chestiunea minorităţilor!
    Afirmaţiile unui primar vorbitor de limbă maghiară dar, etnic secui, în ce priveşte impunerea limbii maghiare în arealul administrativ pe care îl creditează iar, acesta îl acreditează, produc spume la gura multora, în loc ca, folosind acest precedent prefectul, ministrul de interne, Academia Română, guvernul să impună condiţionarea ocupării unei funcţii publice de cunoştinţe de limba română girate de o autoritate tutorială!
    Astfel, s-a creat o tensiune suplimentară care este pe cale să scurt-circuiteze reţeaua de putere a USL, pe care şi Traian Băsescu şi-o doreşte de aceea un % a la Ribentrop-Molotov inspiră atât pe marinarul din portul Cotroceni, cât şi pe Vittorio al maghiarilor!
    La acest gen de provocări nu suntem capabili –încă, a răspunde inteligent, cel puţin în măsura cu care liderii politici ai minorităţii româneşti din Austro-Ungaria au pus la appreciate guvernanţii de la Budapesta, la acea vreme ei înşişi fiind deosebit de procupaţi de concept statului unitar naţional ungar!
    Dar, pentru a evita suspiciuni de natura filo ungare din partea mea, atunci când critic lipsa de profesionalism a clasei politice româneşti în chestiunea ungară, găsesc de cuviinţă să aduc în faţa ochilor cititorilor un istoric american –Keith HITCHINS, în a cărui lucrare „Mit şi realitate în istoriografia românească” este abordată –în contextul istoriei moderne a scumpei noastre patrii, problematica ideii de naţiune şi identitate naţională, a minorităţilor etnice şi raporturilor acestora cu statul.
    Înainte de a posta un prim capitol din această excepţională “carte de istorie”, permiteţi-mi o mică digresiune, cu atât mai mult cu cât în urmă cu câteva ore un canal de televiziune a difuzat un interviu cu Ion Iliescu pe tema execuţiei cuplului Ceauşescu iar, la finele săptămânii trecute, la congresul PNL Crin Antonescu s-a autointitulat preşedintele partidului…

    Să imi răspundă cineva din partea Parchetului common -vis-a-vis de ceea ce înseamnă ordinea de drept în contextul în care deliberat este trecută cu vederea proba viciului material, căci nu se poate admite un textual content de lege -fie acesta al partidelor politice, în care să se valideze un rezultat al unor alegeri în care lipseşte contracandidatul!
    Apoi, cineva din partea Academiei Romane cu privire la cumulul de tradiţii culturale ce se regăsesc în logica matematică -de pildă, căci, nu pot pricepe nici în ruptul capului cum să ignori sistemul binar (adevărat şi fals), logica căci, nu poţi alege între unul şi acelaşi!
    Ca să vorbesc pe înţelesul politrucilor a căror “ars politica” pleacă de la dictonul “vara nui ca iarna”, după 23 de ani de libertate ar fi bine să ne „p.c. fisa” că între autointitulat şi „despot înţelept” nu e mare brânză nici măautomobile dacă burduful este din piele de câine (maidanez!), că este intolerabil să iţi iei salariul lună de lună dar, nici măautomobile o secundă să nu te preocupe faptul că, între dicatură şi stat de drept este cel puţin o diferenţă specifică!
    Şi, pentru că am lungit vorba, întreb avocaţii acestei patrii: poate fi validată „de jure” alegerea lui Antonescu ca preşedinte al PNL?

    Keith HITCHINS –Mit şi realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică -1997

    Problema naţionalităţilor în Ungaria: István Tisza* şi Partidul Naţional Român, 1910-1914

    * (Contele István Tisza de Borosjenő și Szeged – N. 22 aprilie 1861, Pesta – D. 31 octombrie 1918, Budapesta, a fost un politician ungar și prim-ministru al Ungariei între anii 1903-1905 și 1913-1917. Evenimentele cele mai cunoscute legate de numele lui sunt intrarea Monarhiei Austro-Ungare în Primul Război Mondial în timpul celui de-al doilea mandat al său de prim-ministru și atentatul împotriva sa în data de 31 octombrie 1918 (chiar de Revoluția Mîja-de-toamnă), care s-a soldat cu moartea sa. Ca flesh presser a susținut malesținerea sistemului dualist austro-ungar (a monarhiei), fiind reprezentantul „consensului liberal-conservativ”, răspândit în aceea perioadă.)

    Începând cu ultimul deceniu al secolului XIX şi până la izbucnirea primului război mondial, relaţiile dintre guvernul ungar şi numeroasa minoritate românească (apărut în „Journal of brand new historical past”, vol 53, nr. four 1981, pp 619-651), s-au deteriorat constant. Pe de-o parte , conducătorii principalelor partide şi facţiuni politice maghiare şi-au înteţit eforturile de a transforma Ungaria multinaţională într-un stat naţional maghiar. Pe de altă parte, conducătorii români au încercat să-şi întărească sistemul de apărare, consolidând instituţiile naţionale autonome existente, ca de pildă bisericile şi scolile greco-catolice şi ortodoxe şi creând altele noi, cum ar fi băncile şi cooperativele agricole. Rezultatul cel mai evident al acestei lupte a fost izolarea în continuare a populaţiei româneşti în common faţă de by way ofţa politică şi socială a Ungariei Mari.
    Conducătorii români îşi făcuseră cunoscută poziţia la o serie de conferinţe ale Partidului Naţional, care dominase activitatea politică românească încă de la înfiinţspace sa în 1881. La baza formulărilor succesive ale unui software naţional se afla opoziţia fermă faţă de noul stat ungar centralizat creat prin compromisul austro-ungar din 1867, precum şi revendicarea unei autonomii politice, culturale şi economice cuprinzătoare.
    Caracteristică pentru poziţia naţionalistă maghiară din acei ani este politica urmată de Dezső Bánffy, prim ministru între 1895-1899. Campion consecvent al „statului naţional maghiar unitar” şi al asimilării forţate a minorităţilor, l respingea cu totul ideea egalităţii naţionale ca fiind pur şi simplu un prim pas pe calea desfiinţării Ungariei istorice. Pentru a contracara „tendinţele centrifuge” ale minorităţilor, el a pretins o mai mare concentrare a puterii de către organeele centrale de stat şi, în acelaşi timp, o reducere drastică a autonomiei tuturor instituţiilor minorităţilor care slujeau unor scopuri opuse. Bisericile şi şcolile româneşti au fost primele ţinte ale acestei campanii de asimilare care, de altfel, nu a dat semne de slăbire nici în timpul succesorilor lui Bánffy. Fără doar şi poate punctul culminant l-a reprezentat aşa-numita Lege Appony din 1907, care aplica sancţiuni extreme şcolilor confesionale ale minorităţilor dacă învăţătorii şi elevii nu atingeau nivelul prevăzut de cunoştinţe de limbă maghiară. Această lege a contribuit probabil mai mult decât oricare alt act emis între 1900 şi 1914 la înveninarea relaţiilor dintre guvernul ungar şi cetăţenii săi români.
    În ciuda acestei moşteniri de ostilitate şi suspiciune, existau oamen i de ambele părţi care credeau că un comppromis între guvernul ungar şi Partidul Naţional Romîn generation nu numai posibil ci, cu timpul, chiar inevitabil. Ocazia reconcilierii s-a ivit în primăvara lui 1910, o dată cu venirea la putere a unui nou guvern. Acest studiu va examina ceea ce s-a dovedit a fi ultimul efort pentru un compromis: negocierile dintre guveernul ungar şi Partidul Naţional Român purtate între iulie 1910 şi noiembrie 1914.
    Direcţia pe care au luat-o oferă o înţelegere substanţială a naturii problemei naţionalităţilor în Ungaria precum şi sugestii referitoare la cauza develop intoării problemei într-una insolubilă.
    Lui István Tisza (1861-1918) personalitatea politică ungară care a dominat epoca, ăi revine meritul de a fi iniţiat discuţii cu conducătorii români. În calitate de şef al Partidului Naţional al Muncii începpând din 1913 şi 1917, el a exercitat o influenţă scorchingărâtoare asuppra vieţii ppolitice ungaree. În alegerile din iunie 1910, partidul său câştigase o victorie impresionantă (258 locuri în parlament, faţă de 55 ale următorului clasat) şi el a considerat că venise vremea pentru a efectua o reglementare cuprinzătoare a problemei naţionalităţilor în condiţiile fixate de el. Problema îl preocupase timp de mai mulţi ani, dar speranţle sale de a realiza o apropiere cu românii şi slavii în timpul primului său mandat ca prim-ministru –1903-1905, fuseseră spulberate de neaşteptata înfrângere a partidului său în alegerile parlamentare din 1905 şi de retragerea lui temporară din politica activă. Cu toate acestea, rezolvarea problemei minorităţilor a rămas printre primele pe lista lui de priorităţi şi în timpul energicei sale campanii electorale din 1910 el a discutat despre relaţiile maghiaro-române într-un mod deschis şi conciliator, neobişnuit pentru un conducător politic ungur din acea vreme.
    Tisza şi-a fixat misiunea de a rezolva problema naţionalităţilor nu pentru a satisface minorităţile în primul rând ci, pentru a consolida statul ungar. În opinia sa, viitorul Ungariei, ca stat suveran depindea de viabilitatea în continuare a sistemului dualist şi de menţinerea Austro-Ungariei în situaţia de mare putere europeană. I se părea de la sine înţeles că un modus vivendi între guvernul ungar şi români şi slavi ar contribui la atingerea acestor scopuri, prin asigurarea liniştii interne şi prin consolidarea structurilor constituţionale existente. Apoi, o asemenea demonstraţie a forţei interioare şi a coeziunii statului ar descuraja şi tendinţele iredentiste din rândul minorităţilor româno şi sârbă şi ar convinge regatele vecine, român şi sârb, cât de neîntemeiate erau speranţele lor de a-şi satisface ambiţiile teritoriale pe seama Ungariei.
    În cele din urmă, aşa cum vedea el desfăşurarea procesului, o Austro-Ungarie puternică ar măro prestigiul Triplei Alianţe şi ar atrage România şi Serbia din sfera de influenţă a Rusiei ăn cea a Austriei, o dată pentru totdeauna.
    Deşi scopul lui Tisza era pacea basică cu toate naţionalităţile, el s-a hotărât să-şi concentreze eforturile asupra românilor, căci îi considera a fi cheia oricărei reglementări de durată. Ei îl impresionaseră printr-o mai bună organizare politică decît cea a sârbilor şi o mai mare rezistenţă la asimilare decât cea a slovacilor.
    În plus, românii erau şi minoritatea cea mai numeroasă –peste sixteen% din populaţia Ungariei, excluzând Croaţia. Prin urmare, dacă puteau fi aduşi în mijlocul vieţii publice, Tisza technology convinscă puteau juca un rol crucial pozitiv în dezvoltarea Ungariei. Dar dacă rămâneau înstrăinaţi, atunci el se temea că rolul lor putea să aibă doar „urmări negative”. Tocmai faptul că românii nu luau parte pe deplin la viaţa politică şi socială din Ungaria îl îngrijora cel mai mult. După părerea lui, ei reprezentau obstacole dosebite ăn calea asimilări: credinţele lor, greco-catolică şi ortodoxă, îi ţineau la o parte şi împiedicau influenţele „hearthşti” ale romano-catolicismului unguresc să acţioneze asupra lor, aşa cum se întâmplase cu slovacii, iar marea mulţime a populaţiei generation agricolă şi rurală, în timp ce clasa de mijloc comercială şi industrială, locuitorii oraşelor cei mai expuşi influenţelor cosmopolite rămânea puţin numeroasă şi provincială. Pe Tisza îl ingrijorau şi legăturile Partidului Naţional cu politicienii de la Bucureşti, precum şi puternicul sentiment de solidaritate naţională care-i unea pe românii de ambele părţi ale graniţei –acestea toate fiind în ochii lui ameninţări potenţiale la adresa integrităţii teritoriale a Ungariei.

    publish Scriptum:

    Începuturile Partidului Naţional Român (PNR) se regăsesc în istoria românilor transilvăneni, în lupta pentru drepturile lor legitime, individuale şi naţionale. Principiile pe care avea să fie mai târziu zidit PNR au fost enunţate de către Simion Bărnuţiu, la Blaj. Astfel, la 5/17 mai 1848, Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic în 16 „punturi” al poporului român din Transilvania, care a stat la baza programului Partidului Naţional Român, printre care libertatea, egalitatea şi independenţa naţională, independenţa bisericii, asigurarea libertăţii individuale, înfiinţspace de şcoli româneşti de toate gradele ş.a.

    http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/315-partidul-nationwide-roman/

    Nevoia de închegare a unui partid românesc a fost impusă de încorporarea Transilvaniei la Ungaria (1865) şi de constituirea monarhiei bicefale austro-ungare (1867).
    Partidul Naţional Român din Transilvania, exponent al tradiţionalei lupte naţionale, s-a constituit în anul 1869:

    •la 26 ianuarie/7 februarie 1869, fruntaşii politici ai românilor bănăţeni, adunaţi la Timişoara, au întemeiat Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, au sizzlingărât să participe „activ”, adică şi electoral, la by means ofţa politică şi au ales în fruntea lor pe Alexandru Mocioni;
    •la 23-24 februarie/7-eight martie 1869, la Miercurea Sibiului s-a ţinut o conferinţă naţională a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, în cursul căreia s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu, şi s-a adoptat „pasivismul” ca tactică politică, urmând ca partidul să se abţină de a participa la lupta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar continuând lupta politică naţională.
    După nici o lună de la înfiinţhouse acestor partide, la 23 martie/three aprilie 1869, autorităţile au interzis activitatea lor, pe motivul că nu pot exista „partide naţionale” (prima interdicţie a PNR).

    Câţiva ani mai târziu, la 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au scorchingărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania, care a proclamat ca tactică de luptă politică „activismul”.

    În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe dr. Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.

    Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia „memorandiştilor”, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.

    Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj „procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului significant al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR).

    Răsunetul internaţional, favorabil „memorandiştilor” a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

    În baza noului application însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi decide deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod.

    Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit everlasting de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar.

    După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau whole, o serie de libertăţi cetăţeneşti: libertatea presei, a întrunirilor and so forth.

    În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR).

    La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făminimize ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia.

    În decembrie 1917, Comitetul Executiv al PNR a sizzlingărât să-şi reia activitatea şi a stabilit Aradul, ca centru de decizie, şi „Drapelul” din Lugoj, ca organ de presă. În ianuarie 1918, acelaşi Comitet, întrunit la Budapesta, a decis să se pronunţe în Parlamentul maghiar pentru autodeterminare, pe baza celor 14 puncte enunţate de preşedintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, la 18 ianuarie 1918.

    În februarie 1918 urmează un val de represiune, cu arestări şi condamnări în faţa curţilor marţiale de la Viena şi Szegedin.

    La 24 septembrie 1918, Comitetul Executiv al PNR a sizzlingărât reluarea activităţii politice militante.

    Un episod istoric semnificativ pentru acţiunea românilor transilvăneni, şi în special a lui Iuliu Maniu, s-a petrecut către sfârşitul primului război mondial, când armata austro-ungară intrase în descompunere. În întregul imperiu, naţiunile subjugate îşi cereau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată. Ofiţerul (de rezervă) de artilerie Iuliu Maniu s-a scorchingărât să întreprindă un act temerar pentru a marca un pas spre independenţa românilor din Transilvania. S-a prezentat la Ministerul Armatei din Viena, cerând să fie primit de ministrul de război, generalul Steiner. Iuliu Maniu a solicitat să i se pună la dispoziţie un sediu în minister, oferind trupele române pentru asigurarea ordinii în Viena căzută pradă anarhiei. În urma unor consultări, generalul Steiner s-a văzut nevoit să satisfacă cererea lui Maniu care, cu ajutorul generalilor Boeriu şi Moga, a organizat o armată a românilor din Transilvania din efectivele aflate la Viena şi a restabilit ordinea în oraş.

    În Transilvania, la şedinţa din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR, ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, cu participarea lui Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, s-a decis exprimarea publică a sizzlingărârii din ianuarie 1918. Ca urmare, Alexandru Vaida-Voievod a rostit, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, „Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic”, în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile.

    Între 13 şi 15 noiembrie 1918, la Arad s-au purtat tratative între reprezentanţii guvernului okayárolyi şi partea română. Respingând propunerile maghiare, la întrebarea deschisă a lui Jászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor, „ce vor românii?”, Iuliu Maniu a răspuns: „Teljes elszakadast” (completă despărţire).

    După eşuarea tratativelor cu reprezentanţii guvernului maghiar, Consiliul Naţional Român a scorchingărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia.

    La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

    În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele:
    „…Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori”.

    Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi undertakeând măsurile cele mai point out menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

    Primul act de integrare a fost trimiterea în guvernul crucial de la Bucureşti a trei reprezentanţi ai Transilvaniei: Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş.

    În alegerile parlamentare de la începutul lunii noiembrie 1919, Partidul Naţional Român a obţinut 199 de mandate din 205 atribuite Transilvaniei (numărul whole al deputaţilor în întreaga ţară era de 568).

    La 25 noiembrie 1919, după alegeri, s-a constituit „Blocul Parlamentar” al reprezentanţilor mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga. S-a layout un comitet de conducere din care au făminimize parte Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga ş.a. S-a elaborat programul noului guvern, constituit la 1 decembrie 1919, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voievod.

    Componenţa eterogenă a guvernului a generat frământări care nu i-au permis să promoveze reforme importante, iar opoziţia liberalilor şi reţinerea suveranului în acceptarea proiectului de lege privind împroprietărirea ţăranilor a determinat demisia întregului cupboard Vaida (13 martie 1920). Astfel s-a încheiat guvernarea „Blocului Parlamentar”, expresie a tendinţelor de aşezare a vieţii politice româneşti pe baze democratice, în cadrul statului naţional unitar român.

    Organizate de guvernul generalului Alexandru Averescu, care dizolvase Consiliului Dirigent (decretul din 2 aprilie 1920), alegerile din mai-iunie 1920, după o campanie electorală exercitată „în forţă” de către Partidul Poporului, condus de normal, au avut drept rezultat înfrângerea PNR. Acesta a obţinut doar 23 de mandate din 121 de candidaturi depuse.

    Consfătuirea „Comitetului celor 100”, ţinută în 26-27 mai 1921 la Cluj, a sizzlingărât malesţinerea organizării existente în cadrul PNR, dar a autorizat Comitetul Executiv să ducă tratative de fuziune cu alte partide cu vederi politice apropiate.

    Alegerile organizate de liberali (1-eleven martie 1922), au adus Partidului Naţional Român o nouă înfrângere, experienţă care a impus ideea fuziunii PNR cu un partid din Vechiul Regat. Până la marea fuziune din octombrie 1926 cu Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român a absorbit, în noiembrie 1922, Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu (decedat în iunie 1922), apoi, în 1923, grupul Pelivan, compus din liberali basarabeni, şi, în martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu.

    Va urma

    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentCâinele
    Articolul următorRedistribuire prin fals!
    Acum sunt un jurnalist pe barba mea, freelancer cum zice englezul, inainte cu activitate internationala intre 1991-2001 la Radio Europa Libera (RFE/RL), BBC World Service, DW, unde am desfasurat concomitent activitatea de corespondent pentru Romania, RFE/RL-BBC 1992-1997, RFE/RL-BBC-DW 1994-1997. Am fondat, finantat si editat primele 2 publicatii din istoria orasului Viseu de Sus, ”COMUNICATOR,” respectiv, ”CRONICA VISEUANA”. In curand voi porni un post de radio international pe net: www.radiocertitudinea.ro ”Emite muzica si iubire”. Sunt membru al Uniunii Ziaristilor profesionisti din Romania -UZPR, și în evidența Federatiei Internationale a Jurnalistilor -FIJ.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here