O cărare înspre sunetul muzicii

    0
    274
    Charles BAUDELAIRE sursa Google

    Fără îndoială, printre ”obligațiile” pe care omul trebuie să și le asume, atât cât trăiește în timp  terestru, este acela de a citi dar, abea după lectura sfintelor scripturi el va observa și –după aceea, cât de greu va putea să își explice faptul că, nicăieri, în nici una din cronicile sacre ale umanității, sau epistolar mirean, nu se face referire la…sunet!

    Ascultând vocea tenorului Ion PISO, probabil unică în toată literatura muzicală a tehnicii belcanto, am putut înțelege faptul, că Dumnezeu cu bună știință a admis acest hiatus!

    Cum altminteri să se nască asemenea voci?

     

    http://www.youtube.com/watch?v=NxR_5nN1ExE

     

    După ce l-am cunoscut pe dumnealui, aici la Vișeu de Sus, zile întregi m-am tot gândit, cum să fi sunat vocea lui Isus Cristos?

    Dar, a Sfintei Fecioare?

    Tot Ion Piso m-a ajutat să fac o evaluare, o investigație subiectivă, desigur, însă nu lipsită de perspectivă căci, am convingerea că undeva, într-un colțișor de spațiu-timp trebuie să se afle acea frecvență unică!

    Vocea Lor…

    La ce ne poate folosi aceasta?

    … pentru a aprecia viața!

    Ascultați și vă minunați…

     

    http://www.youtube.com/watch?v=kbfydFdlt5A

     

     

    Criza Operei – Ion Piso

    Capitolul XI

    Muzica – opusul Haosului

    (În timp ce muzica este opusul haosului, regia de avangardă este ópusul acestuia.)                                         .

     

    Paulatim licentia crevit[1]                                                               (Caius Sallustius Crispus)                                                                                           

    Cu cât ne aplecăm mai mult asupra ideii de viaţă autonomă a muzicii – ca existând numai prin sine şi pentru sine, asemănător unui cerc ce se închide separându-se de tot ce se află dincolo de el, aşa cum concepe Strawinsky  muzica – cu atât ne apare mai clar caracterul definitoriu al ei: o construcţie de armonie și perfecţiune interioară, model al marilor capodopere.

    Apropiindu-ne conştienţi de ceea ce este cu adevărat muzică, avem, pe lângă senzaţie și convingerea că părăsim opacul, vâltoarea hazardului, nedeterminatul, şi trecem în domeniul ales al lumii organizării, în care întregul răspunde de fiecare parte, iar în fiecare parte se regăseşte întregul; unde totul fiind corelat, nimic nu este întâmplător. De aici derivă faptul că ori ce modificare a unei părţi antrenează schimbări structurale, tulburându-i grav integritatea. Nu fără noimă marele critic de artă Heinrich Wölfflin, urmașul lui J. Burckhardt la catedra universitară din Basel afirmă: părțile trebuie să funcționeze ca elemente necesare întregului[2], acesta fiind principiul de bază al unei creații artistice.

    Unul dintre marii revoluținari ai artei, poetul Charles Baudelaire afirma în „Fusées”: „Je crois que le charme infinie et mistérieux […] tient à la régularité et à  la symétrie qui sont un des besoins primordiaux de l’esprit humain./Eu cred că farmecul infinit și misterios […] ține de regularitate și simetrie, ele fiind una din nevoile primodriale ale spiritului uman/. (Ch. Baudelaire, Écrits sur l’Art,  ed. Gallimard, 1971, vol II, p. 383), ceea ce înseamnă că armonia trebuie să fie o componentă a artei. Iar muzicianul, romantic prin excelență, Robert Schumann, vorbind despre perfecțiunea operei de artă, cu referire la „Simfonia Fantas-tică” a lui H. Berlioz, afirmă: „On ne pourrait absolument rien ajouter ni rien supprimer, sans ôter  à  l’idée sa tran-chante énergie, sans nuir a sa force”[3]/Nu se poate nimic adăuga sau elimina făra a face ca forța și energia ideii să piardă/).

    Charles BAUDELAIRE
    Charles BAUDELAIRE sursa Google

    Dacă renunţăm la calităţile de alcătuire strictă și armonioasă pe care le impune structura unei opere de artă, în speţă muzicală, – întrăm într-o lume în care stăpâneşte dezordonatul, nonsensul, nejustificatul, într-un cuvânt neînţelesul, chiar dezmățul, şi în care ne cufundăm dezorientaţi. Intrarea în lumea privilegiată a muzicii întruchipează ieşirea din întâmplător, din stocastic, din arbitrar, din aleatorul prozaic prin gestul creator. Acesta, instaurând ordinea riguroasă, polarizează şi organizează locul unde s-au războit libertăţi şi posibilităţi nediferenţiate, făcând ca dintr-o sus-pensie tulbure şi neclară să apară cristalul. Căutând o imagine vizuală, această deosebire fundamentală s-ar putea asemăna cu diferența dintre zgomot și sunet, adică dintre o oscilație dezordonată, lipsită de periodicitate, reprezentată de proiecţia grafică a zgomotului (A) – și aceea a sunetului (B), caracterizată de o evidentă ritmicitatea ordonat organizată[4]

    […]

    Noica, în „Spiritul românesc în cumpătul vremii” afirmă: „Aşa zisa libertate a individului […] nu reprezintă adevărata libertate ci posibilitate goală”[5], sau cum spune Jakob Taubes, citat mai sus, Befreiung in das nichts /Eliberare întru nimic/.

    În mod paradoxal, cu cât contemporanul se lasă cuprins în vârtejul libertăţilor rebele care îl iau în stăpânire hărţuindu-l, cu atât criza existenţială se adânceşte, pentru că în felul acesta omul se pierde, se cufundă în haotic, iar situaţia este tot mai greu de suportat, dezechilibrul generând panică. „Créer une oeuvre artistique […], c’est échapper a la vie et à son arbitraire” afirmă Worringer[6]. Cu alte cuvinte, opera de artă eliberează de întâmplător, de arbitrar, de haos[7]. De aceea urmărirea necugetată a libertăţii, numai de dragul libertăţii, se transformă într-un demers ce alienează, suprimând omenescul cu tendințele sale funciare. Este notoriu faptul că haosul marilor metropole moderne  generează la o mulţime de indivizi grave tulburări psihice, cu precădere schizofrenia. Nicăieri n-am văzut mai mulți oameni vorbind singuri pe stradă ca în Manhattan (mă refer la anii ’60 când încă nu apăruseră telefoanele mobile). Pe drept cuvânt Wölfflin vorbește despre faptul că „Necesitatea de a pune ordine în noianul nelimitat al fenomenelor constituie un postulat de conservare intelectuală”[8]

    Pentru că viaţa nu poate exista decât în echilibru, în limitele guvernate de el (dezechilibrul într-un organism provoacă cu timpul moartea), ea, viața, nu poate fi aruncată cu uşurinţă afară din matca ei, punând-o în pericol sub ori ce pretext strâmb. Coborârea în inuman, în haoticul spre care conduc descătuşările excesive înseamnă a nu mai recunoaşte spiritualitatea omului şi a aluneca, nu în bestialitate, ci mai jos de animal. Viaţa acestuia este menţinută în echilibru prin controlul instinctelor ce funcţionează cu rigurozitatea meca-nismului de ceasornic; acest control stăpânește forţele şi asigură cumpăna de care are nevoie existenţa. Echilibrul fiind atins cu greu, nu se poate nici menține ușor. Prin urmare să nu jertfim viața de dragul jocului de-a anapoda!

    La om instinctele atrofiate în mare măsură de… civilizaţie, când sunt stârnite, aţâţate peste măsură, deraiază, culminând în rezultate deplorabile, aşa cum ilustrează cazu-rile de-a dreptul patologice ale înscenărilor de la Barcelona, 2002, München – 2005 (vezi cap. IX), Essen, sau cea de la Viena, cu ocazia dublului centenar al lui Mozart, producţii în care, de ex. în „Cosi fan tutte”, s-a putut „admira” pe scenă apariţia unei avalanşe de făpturi feminine nude(?). Prezenţa lor, ori cât de fascinantă în sine, paraşutată în demersul muzical, devine contraproductivă pentru că anulează artisti-cul. Prin dorinţa regizorului de a şoca, sau de a fi „sincer” (cu el însuși?), spunând lucrurile prea pe nume se scurtcircuitează desfăşurarea dramatică, care riscă să se termine… mai devreme decât a început. Din cauza nerăbdării  (numită mama prostiei, de către Leonardo da Vinci), tendinţă maladivă a vremii noastre, muzica este anulată, iar spectatorul scos din atmosferă. Mai urmează ca şi publicul din sală, sugestionat şi motivat de raţiuni care au condus la realizarea pe scenă a acestui show,  să renunţe și el pe loc! la îmbrăcăminte. S-ar consfinţi victoria indiscutabilă a artei profesate pe atâtea scene contemporane. Nu e greu ca printr-un asemenra soi de interpretare să răscolești pragul de jos al instinctelor primare, însă este mult mai anevoios să provoci în spiritul spectatorului senzații stenice.

    Constantin NOICA sursa google
    Constantin NOICA sursa google

    În om se întâlnesc două tendinţe funciar opuse ce se înfruntă până la a se exclude una pe alta. Pe deoparte tendinţa de  o r i e n t a r e,  în intenţia de a reduce sau chiar suprima nesiguranţa[9] și dezechilibrul, iar pe de alta dorinţa neastâmpărată de aventură, de foame după necunoscut. Atras de fascinaţia valurilor, la început te îmbeţi de mirajul necuprinsului, însă când acestea devin ameninţătoare şi rişti să te duci la fund, ţi se cam face lehamite de insolitul întreprinderii. Cel la care precumpăneşte peste o anumită  graniță sensul năstrușnic al aventurii – până la acceptarea necondiţionată a anormalului pe care din plictis atâţia l-ar vrea normă – nu poate fi luat în stăpânire de marea muzică.

    Atunci când îţi laşi mintea şi sufletul pradă muzicii lui Mozart[10], nu mai poţi gândi sau simţi altfel decât Mozart. Atunci te împărtăşeşti din el, devii într-o măsură Mozart, intrând în legea lui, opusul a tot ce poate fi lipsă de rigoare şi armonie. Atunci te îndepărtezi de haotic, de anapoda, de ceea ce promovează azi noua direcţie în artă, aducându-te într-o stare de „rânză răsturnată”, vorba lui Caragiale.

    Minte tulbure şi simţ smintit trebuie să aibă acel căruia îi răsună mereu în creierii încinşi „acorduri” false atunci când Mozart îi întinde mâna pentru a-l invita în lumea gândurilor ce subţiază legătura cu viaţa de jos prin zborul înalt iscat de  muzica sa. Când, vrând să interpretezi Mozart, tu regizor, cazi, împleticindu-te în nămolul din care încearcă să te ridice muzica sa ce străbate dintr-o lume înaltă, pentru a te cufunda în smârcurile în care colcăie dezmăţul senzualismului nătâng stăpânit de instincte suferinde, ai renunţat definitiv la Mozart. Ai ratat întâlnirea cu el.

    Pomenesc mereu de Mozart nu pentru că fără Mozart nu se poate. De fapt modul în care îl înţelegem și-l „simțim” astăzi, aşa cum dovedesc interpretările moderne, e ca şi fără el. Atunci când spun Mozart, nu mă limitez doar la el, ci mă gândesc la muzica ce  înalţă, sporeşte, face om, sau mai om, cum multora ne place să presupunem, chiar să visăm despre noi.

    Sunt însă atât de mulţi cei ce se plictisesc în compania lui Mozart! Trebuie să le dăm crezare. Pe semne s-au oprit la primul contact cu această lume. Înclinarea spiritului lor (mai trebuie să adaug superficial și opac?) când acesta se întâlnește cu Mozart face ca din pricina secetei spirituale de care sunt bântuiţi să se oprească la pragul primului aspect, cel al rococo-ului, la care reduc muzica sa. Dacă vrem să nu-l lăsăm pe Mozart să treacă pe lângă noi nebăgat în seamă, să ne scape, trebuie să-l citim şi în alt registru. Rezultatul inițial al muzicii sale de care pomeneam adineauri e cel provocat de iminenta expansivitate, urmare a contactului cu acest efect exterior, îndreptat prin strălucire doar în afară. El se consumă mult prea repede. Dacă ne limităm doar la el riscăm să ne scape sensul muzicii sale ce nu se sfârşeşte aici. Apare şi un altul, nu numai diferit, s-ar putea spune chiar opus. Acest al doilea prag deschide în interior. Atrage print-un tâlc adânc. Muzica lui Mozart are mai multe tărâmuri. Primul e cel evident pentru toţi, aidoma exploziei unei bucurii spontane. Celălalt, îndreptat în profunzime, este asemănător desfăşurării ce se propagă pe nesimțite şi creşte cuprinzător, încărcând conştiinţa omului cu marea şi adevărata problematică a existenţei. Însă geniul lui Mozart nu se îneacă în această opoziţie, ci rezolvă în mod magistral „cvadratura cercului”. Unui asemenea gând, care nu are nimic din gratuitatea și frivolitatea rococoului, trebuie să-i venim în  întâmpinare cu tot ce este mai bun în noi, pentru a-l înţelege şi a ne putea îmbogăţi prin el. Nenumărate fraze muzicale conţin ecouri dintr-o lume cu accente melancolice, adesea dureroase, ce vin din alt tărâm ascuns sub irizaţiile surâsului său inconfundabil, care pare a fi numai pretextul de a-ţi vorbi cu un alt ton, de a-ți aduce în față celălalt tărâm. Mozart însă nu se vaietă niciodată! Muzica sa e lipsită de morgă. Pe fundalul izbucnirii exterioare a creației sale veghează în surdină obstinatul memento mori și tot ce poate fi legat de estomparea, până la sublimare, a marii încântări adusă de fascinația vieții pământești! Un soi de responsabilitate înaltă pentru acest prilej unic ce se cheamă viață. De aceea nu putem decât să-l credem când, în corespondenţa sa, întâlnim gândul exprimat atât de direct: „Cel mai bun prieten al meu este moartea.” Supremă înţelepciune!

    Wolfgang A. MOZART -google
    Wolfgang A. MOZART -google

     

    Cu toată îmbătarea ce-ţi umple viaţa, să nu urâm sfârşitul ei; să nu ne facem un dușman din moarte, sau cum ar spune M. Tarangul: să nu uităm că „moartea este umbra care însoțește viața”. Încântarea în care ne cuprinde muzica lui Mozart nu e altceva decât  reverberația ce i-o trimite cerul. Pentru Mozart viața continuă acolo!

    În intenția de a ilustra  î m p l e t i r e a  celor două tărâmuri în muzica lui Mozart iau ca exemplu cazul, poate cel mai nepotrivit la prima vedere – sigur cel mai neaşteptat.

    Lăsaţi-vă o clipă pătrunşi de năvala bucuriei exuberante ce-l învăluie cu primele unde de iubire pe neştiutorul heruvim-Cherubino. Să-i retrăim și noi candoarea în spontaneitatea tinereții și grația în revărsarea sincerității sentimentului. Veţi simţi cum în inima sa înmugureşte freamătul unor nedesluşite chemări ce anunţă mica furtună stârnită de apropierea a ceva de ce se teme şi totuşi doreşte. Cambrarea simţurilor în faţa neîntâmplatului exprimată prin înlănţuirea unor intervale micşorate (măsurile 5 și 7, la voce – vezi exemplul muzical următor), sau prin tensiuni provocate de mici urcușuri cromatice, ca și prin unele grupări ce cresc în elan ritmic (măsurile 3 și 11, la voce), recăzând într-o terță minoră, colorează totul cu un abur de tristeţe fără obiect, așa cum anticipează orchestra prin mici suspine (măsurile 5 și 6 din introducere). Și pentru ca inocența să nu fie umbrită de nimic, Mozart alege să spună toate acestea, folosind cea mai simplă măsură: 2/4, în care primele două măsuri (la voce) descriu gândul cuprins în legănarea unei adieri de dorință și așteptare. Aceste două măsuri sunt ca o punte ce deși coboară sugerează – lucru surprinzător – tendința ascendentă a unei speranțe, fiindcă urmează un salt de cvintă. Doar Mozart poate topi două poziții, două stări contradictorii într-o mică unitate inextricabilă prin de-la-sine-înțelesul învăluitor al muzicii. În măsurile următoare: 5, 6, 7 și 8, Cherubino pare că imploră din partea tuturor confirmarea: „Să fie oare adevărat ceea ce simt?” Măsurile următoare, 9 și 10 îl face pe Cherubino să alunece o clipă în cea mai fermecătoare pierdere de sine – iubirea; pentru ca în parte doua a măsurii 11, adăstarea, ca o oprire neprevăzută pe șaisprezecimea cu punct, urmată de treizecidoime, să expri-me ezitarea adusă de teama provocată de îndoială. În măsura 14, mi becar exprimă durerea cu care este întovărășit fascinul „noutății” care l-a cuprins. Analiza, cu întrebările puse lui Mozart și răspunsurile pe care sensibilitatea noastră muzicală le află acolo unde Mozart le-a pus „printre note” atât de potrivit și totuși neprevăzut, poate continua[11]. Însă e destul să neglijezi aceste „amănunte” pentru ca să introduci   lipsa de sens a formei muzicale și astfel să-i nimicești arta  transformând-o într-o succesiune, chiar aglomerare de note, inutilă până la haotic. Respectând raportul dintre întreg și parte, descoperi în muzica lui Mozart la fiecare pas expresia plină de rafinament, gingășie și puritate, înmănunchiate într-un surprinzător aliaj indestructribil-miraculos,  care adesea se îmbracă într-o adiere cu aromă ușor amară[12]. Aerul legerității încântată de sine ce plutește ca spuma argintului strălucitor al „perucii albe” devine tot mai transparent volatilizându-se. În locul lui mijește treptat, așa ca atunci când developezi o fotografie, și se ivește apoi puternic filonul de aur: marele adevăr al vieții. Oare de ce? Fiindcă asupra gândului său a coborât fulgurația intuiției geniale.

    Să-l comparăm cu alții? Inutilă naivitate! La cine mai întâlnim modul inconfundabil  prin care undele melodiei cu-prind natural de îngereasca îmbinare de elan și timiditate – ca în sufletul pajului Cherubino. Mozart, ca un mistagog, descoperă și livrează admirației noastre tot ceea ce sensibilitatea sa înalt omenească, mai mult decât omenească, a pus peste sufletul personajului misterul vieții cu întreaga bogăție a momentului dramatic pe care-l produce neașteptata schimbare stârnită în ființa pajului, mister ce  l-a stăpânit totă viața pe Mozart și despre care îi vorbea într-o scrisoare tatălui (vezi sopra). Și astfel puritatea și naivitatea lui Cherubino tulburată de tentații, trăiește în fața ochilor noștri individualizat și viu. Iată ce înseamnă să creezi din micul, neînsemnatul paj un…  p e r s o n a j.

    Sensul adânc şi rafinat al unor asemenea metafore muzicale, le numeam altădată ascunzişuri ale muzicii, nu trebuie și nu poate să ne scape nouă interpreţilor. Ele se cer degajate până la deplina lor evidență pentru că fac parte nu numai din farmecul care-i este propriu lui Mozart într-o copleșitoare măsură, dar mai ales reprezintă substanța adâncă din care el își țese adevărul artei sale. Din păcate ele, aceste „nimicuri” nu pot fi sesizate la prima vista de o înţelegere grăbită. Însă de îndată ce interpretul le-a descoperit și apoi le cântă (așa cum trebuie, adică devine un interpret al muzicii, al implicațiilor ei), farmecul și splendoarea acestei îmbinări indestructibile iese la suprafață și convinge, făcându-l pe spectator să spună: Așa este!  Altfel nu poate fi!

    Să cânți cum trebuie – e și asta o vorbă!

    Ca să-i găsim sensul trebuie să lărgesc puțin analiza, nu a  personajului cât, de data asta, a psihologiei interpretului (de azi, de totdeauna, a celui ce de fapt este doar cel ce reproduce notele).

    Prin natura meseriei acesta e prea adesea gata să pornească motorul „exterior” al (așa zisei) exprimări, care nu este totdeauna și consecvent susținută de un angajament interior ci doar de rutina intrată în reflex, și în virtutea căreia se declanșează automatismul  s i l a b i s i r i i  muzicii. Expresivitatea exterioară nu are, nu poate avea acoperirea unei motivații intime atunci când motorul interior încă nu s-a pornit. Ori această neconcordanță naște superficialitatea rutinei ce paralizează, suprimă artisticul și pe care dacă vrem s-o depășim este neapărată nevoie să scoatem din inerție minunatul mecanism interior pentru a-l îndemna să se acorde cu muzica. Numai prezența lui activă e cea care angajează, care face scena convingătoare. Iată de ce, prin aceste exemple, încercând un soi de „scormonire” a muzicii, mai bine zis printre notele ei, (scrutare pe care n-aș numi-o analiză a formelor muzicale, tipică), sper ca ea să ofere interpretului sprijin real pentru a-și porni acest motor intim. Iată de ce îndrăznesc să-i spun interpretului: Nu e rău dacă iai seama bine la ceea ce a vrut Mozart. Cu un cuvânt: să cânți înainte de a începe a cânta! Să-ți cânte sufletul și gândul. Încă o remarcă. Pauzele muzicale nu trebuie să existe pentru motorul tău interior. Acesta merge înainte. Altfel cel ce te ascultă va simți, fără să o spună, că „exprimarea” ta e fără obiect, ea acoperă un gol, o absență – absența ta, a gândului tău ce ar fi trebuit să cadă pradă lui Mozart – a muzicii lui.

    Să nu nesocotim, însă, nici faptul că puritatea și farmecul nuanţelor nu este deloc uşor de realizat aşa cum cere Mozart. Să respecți durata notelor (ritmul desfășurării lor) fără a le accentua pe cele de valoare mică, în intenția de a nu şterge profilul ritmic atât de necesar muzicii sale și atât de expresiv.

    Exagerând, prin acest gen de accente străine (absente în partitură), la care ne poate expune o tehnică vocală deficitară, am putea introduce o notă de brutalitate străină atmosferei – dovada abordării false a muzicii, adică neînţelegerea ei (vezi sopra și exemplul cu aria Susannei din „Nunta lui Figaro”).

    Fragment din aria lui Cherubino, actul II, „Le Nozze di Figaro” „Voi che sapete che cosa e amor

     

    http://www.youtube.com/watch?v=enZ3M6Jh40w

     

    Când sunt recreate printr-o justă interpretare, aceste metafore muzicale transced structura construcţiei ritmico-melodică care le-a generat, intrând în rezonanţă cu spiritul ascultătorului, spirit pe care-l proiectează undeva deasupra a ceea ce ne obișnuiesc deprinderile zilnice.

    Prin urmare, ascultând muzica lui Mozart, iată ce ar putea fi interesant sau – cum dovedesc la fiecare pas înscenă-rile recente – neinteresant, și de aceea ocultat de  această rătăcire contemporană ridicată la rang de doctrină.

    Adevăratul Mozart a fost neînțeles nu numai de contemporanii săi ci mai ales de noi, cei de azi[13], pentru că sublimul când nu e perceput ca atare… plictisește. Mai mult de cât banalitatea! Iată de ce Viena, prin comemorarea plină de condescendenţă[14]  faţă de unul din fii ei pe care (fie vorba între noi) l-a cam chinuit la timpul său[15], și pe care acum încearcă să-l omagieze ca pe unul ce i-a adus servicii, a căror valoare și amploare nu pot fi măsurate, a crezut nimerit să sublinieze chintesenţa muzicii sale, „împodobind-o” cu apariţi scenice de soiul celor de care aminteam mai înainte. E o performanţă să celebrezi amintirea geniului lui Mozart prin ceea ce e mai străin de spiritul muzicii sale. Nu ştii ce poate fi mai scuzabil: eroarea, fiindcă n-ai înţeles-o, sau intenţia de a-i nesocoti şi degrada cu bună ştiinţă geniul pentru a-l putea apropia, vezi Doamne! de vremurile noastre și pentru a face din Mozart „contemporanul nostru!”. Iată de ce a propune o asemenea lectură a partiturii ce sacrifică sensul înalt și bogăția muzicii mozartiene, reprezintă certificatul unei muzicalități cel puțin dubioase. Iată cum un mare neadevăr spus despre geniul lui Mozart devine într-o astfel de omagiere o nerecunoaștere a acestuia, organizată la nivelul cel mai înalt.

    Din păcate ori ce capodoperă (a trecutului) are azi în mod fatal o soartă asemănătoare. Din conținutul ei trebuie să dispară tot ce este de preţ şi ni s-a transmis prin mult hulita  tradiţie (mă gândesc la tradiția bună pe care sensibilitatea și discernământul artistic le va identifica fără greș).

    Opera unui geniu are acces în lumea de azi cu o singură condiţie: Să renunţe la propriul său statut și identitate; la ceea ce o face unică, irepetabilă, pentru a fi sacrificată unor încercări în goană după o originalitate haotică în serviciul unui nivellement par le bas.

     


    [1]    Puțin câte puțin, pe nesimțite, a crescut dezmățul.

    [2]    Heinrich Wölfflin Kunstgeschichtliche Grundbegriffe, ed. Schwabe & Co, Basel, 1963

    [3]           (cf. A. Boschot, Hector Berlioz, Vol I – La jeunesse d’un romantique, op. cit., p. 247.

    [4]             Leibniz, caracterizând plăcerea cauzată de principiul ordinii, o compară cu mișcările vibratorii ale unui sunet agreabil pentru că se petrec într-o anumită ordine.

    [5]              C. Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii, ed. Univers, București, 1978,  p. 116 .

    [6]             cf. Wolfgang Worringer, L’art gotique, Gallimard, Paris, 1967, p. 32.

    1. [7]          Worringer mai spune despre teama omului în faţa avalanşei lumii fenomenale de care acesta se apără prin  valori  ce s-ar putea opune haosului: arta fiind în trecut „conjurație a vieții, descoperind astfel avantajul regularității, a ordinii” […] Il doit donc chercher a transformer la relativité immense du monde phénoménal en valeurs immuable et absolues […] pour s’arracher  de la sort à l’arbitraire” (idem).

    [8]              H. Wölflin, Principii fundamentale ale istoriei artei, ed. Meridiane, 1968, p. 193.

    1. [9]          Ce altceva ar putea reprezenta, în special în lumea civilizată, multitudinea societăţilor de asigurare, decât teama de omniprezenta surpriză a neplăcutului, a  pericolului de ori ce natură pe care viitorul ni-l poate scoate în cale în ori ce clipă.

    [10]         Pentru o „aventură” cu Mozart este nevoie de un echipament cultural mai deosebit.

    [11]            Dacă am privi analiza stilul lui Mozart prin prizma principiilor filosofiei lui Blaga, ținând seamă de variațiile formale în cadrul stlului mozartian, personagiile acestuia se înscriu într-o „năzuință formativă” a modului individualizat, caracterizat printr-o plăzmuire concentrată în toate nuanțele muzicale de o exemplară „armonizare convergentă” (vezi Trilogia Culturii), adică ele, aceste personaje sunt toate tipic și consecvent mozartiene.  Iată  în  ce constă farmecul cuceritor al personagiilor sale feminine și armonizarea convergentă a fiecărei creații mozartiene.

    [12]              Există în scrierile despre Artă ale lui Charle Baudelaire un pasaj în care el își expune în mod succint concepția despre frumos prin cuvintele următoare: „J’ai trouvé la définition du Beau. […]C’est quelque chose d’ardent et de triste, de volupté et de tristesse qui comporte une idée de mélancolie” / Am aflat definiția frumosului: este un amestec de voluptate și de tristețe, ce conține ideea de melancolie/ (Ch. Baudelaire, Ecrits sur l’Art, vol. II, ed. Gallimard 1971, p. 391). Adică acest amestec ce caracterizează temperamentul celor mai multe personaje femenine mozartiene

    [13]           Aș putea spune, și nu e deloc exagerat din partea mea, că e nepermis ca după două secole de „confruntare” cu arta mozartiană să mai existe părți neexplorate, noutăți și surprize pentru spiritul și inteligența unui artist din secolul XXI

    [14]         Condescendenţa și înalta deferență au atins apogeul la înmormântarea lui Mozart, ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost depuse în groapa comună a săracilor anonimi. De câte ori trecem prin Viena să nu uităm că la Viena Mozart și-a încheiat existența terestră ca o făptură cu identitate necunoscută! Inutil să încerci să repari acum ingratitudinea ticluind neadevăruri – ridicând o stelă funerară pe locul unde se presupune că ar fi fost îngropat Mozart și însemnând-o printr-un impropriu indicator: Mozartsgrab.

    [15]         Praga se dovedise mai receptivă față de geniul lui Mozart prin modul în care i-a întâmpinat creațiile.

    Lucian BLAGA sursa Google
    Lucian BLAGA sursa Google

     

     Post Scriptum:

    Lucrarea ”Criza operei” –pe care din motive lesne de înțeles am publicat-o aici sub forma unui fragment, este nu numai un ”îndreptar” al sunetelor potrivite dar, fără îndoială urma acelei cărări făcută de Ion PISO care s-a născut nu în cuvânt ci, …în sunetul Lui!

    Mircea ȘERBAN

    într-o duminică a anului 2014, pe ”Poduri”…

    DISTRIBUIȚI
    Articolul precedentHermeneutica mișcării …
    Articolul următorScrisoare deschisă
    Acum sunt un jurnalist pe barba mea, freelancer cum zice englezul, inainte cu activitate internationala intre 1991-2001 la Radio Europa Libera (RFE/RL), BBC World Service, DW, unde am desfasurat concomitent activitatea de corespondent pentru Romania, RFE/RL-BBC 1992-1997, RFE/RL-BBC-DW 1994-1997. Am fondat, finantat si editat primele 2 publicatii din istoria orasului Viseu de Sus, ”COMUNICATOR,” respectiv, ”CRONICA VISEUANA”. In curand voi porni un post de radio international pe net: www.radiocertitudinea.ro ”Emite muzica si iubire”. Sunt membru al Uniunii Ziaristilor profesionisti din Romania -UZPR, și în evidența Federatiei Internationale a Jurnalistilor -FIJ.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here